Fără de mine

Mi-am scos chipul şi-l privesc uimită să descopăr neculoarea. 
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Mă privesc în ochi şi nici o sclipire nu se zăreşte în ei, aşa cum altădată se întâmpla. Nu mi-am ascultat cântecul inimii şi cred că este vremea plăţii.
Dar cea a sacrificiilor încă nu a apus. Îmi sunt datoare mie însămi pentru îndurări. Pentru lacrimile fără de voie, dar şi pentru cele cu voie îmi cer iertare mie însămi. Mi se albeşte albastra rochie de la umăr în jos şi nu mai înţeleg sensul culorii. Nisipul se dezintegrează în faţa ochilor mei şi parcă timp nu mai există deloc. Nimic din ce ştiam mai înainte astăzi nu mai are nici rost şi nici măcar cuvântul nu mai înseamnă prea mult. Am tot tăcut de teamă că durerea mea va trece neobservată, dar aceasta tăia din ce în ce mai adânc, până la capăt. Şi privesc carnea aceea vie cum devine albă uitând să mai pulseze, contemplu osul alb ce se iţeşte dintre firidele nebănuite ale fiinţei mele şi mă întreb de ce nu curge sânge. Poate şi el devine alb, cine oare să înţeleagă de ce apare neculoarea!? Palida mea întrebare firească nu are răspuns, iar pereţii între care viaţa mea e prizonieră devin la rându-le din ce în ce mai albi. Hârtia lor se subţiază şi replici ale altor vieţi întrezăresc printre gene. Sunt eu aceea sau cea de acum sunt eu? Nu ştiu şi nu înţeleg de atât de multă vreme mai nimic. Am tot purtat drapelul libertăţii şi cu nedreptatea am luptat de când trăiesc, de săbii cu dublu tăiş albastrul meu s-a lovit, dar nu am plecat fruntea până acum. Am albit şi mi-e teamă de alb, deşi nu mi-e străină zăpada. Am lăsat mâinile jos, refuz să mă mai apăr. De fapt, am obosit... Se scurge ceaţa printre perdele şi oricât aş încerca afară nu mai zăresc nimic. Îmi reamintesc ce linişte era atunci când mă asurzea viaţa, ce pace neştirbită mă trezea când tristeţea mă ţinea în braţele ei zi de zi. Mă risipesc încet acolo unde albesc. De la umăr în jos nu se mai vede nimic din ce era cu doar o clipă înainte. Să fie vis sau crudă realitate?! Poate că asist la naşterea mea într-un alt univers şi dispare câte puţin din mine ca să mă împlinesc acolo! Prea multe întrebări şi cheile din mâna mea sunt fără de porţi, la fel cum eu sunt astăzi, acum, aici fără de mine...

Pentru tine, înger scump

Eşti ruperea mea de rău, căci mi-am căpătat nemurirea prin tine.

Eşti lacrima pe care îngerii au plâns-o şi mi-au dăruit-o ca să pot respira când viaţa pe pământ devine fără sens.

Eşti cea care se joacă întotdeauna cu lumina şi mâinile tale ard gândurile negre şi faptele urâte.
Eşti concretul meu pas spre ascensiune, norul pe care mă odihnesc când obosesc, pledoaria mea pentru credinţă şi apa vie a drumului spre soare.
Eşti fulgul de nea ce naşte avalanşa iubirii peste întreaga lume, eşti gerul ce îngheaţă veninul şerpilor din deşertul unde necuraţii trăiesc ascunşi, eşti călăuză pentru cei ce au uitat drumul spre acasă şi eşti ceea ce îngerii numesc senin.
Eşti liniştea sufletului meu, eşti cea mai frumoasă culoare a curcubeului, cu care şi Dumnezeu se mândreşte, eşti nectarul de care buzele mele s-au atins murind de dor şi eşti binefăcătoarea ploaie ce stinge setea pelerinilor din nisip.
Eşti aluatul pe care sufletul meu l-a plămădit în visuri cu arhanghelii alături şi eşti marele meu semn de mirare că te-am meritat. Eşti fiica mea şi sunt a ta mamă pentru că aripi de îngeri mi te-au acordat. Eşti miracol, mângâiere, viaţă, sens şi drum deschis spre ceruri. Mergi pe calea scrisă ţie de EL şi alături de tine voi păşi la rându-mi. La mulţi ani, înger scump!

La mulţi ani!

E iarăşi Astăzi, e iarăşi ziua ta şi iar e rândul meu la poezie. Am colindat întreaga lume în căutarea unui dar, a unui vis mai altfel, a unei rime perfecte şi a unei muzici pe care doar îngerii îndrăznesc să o compună. 
Am vrut să frământ aluatul mai mult decât de obicei pentru ca prăjitura luminată cu bucurie de lumânările în care vei sufla să fie copleşitoare.
Am visat la momentul tău de cel puţin un an, am dorit ca marea să aibă culoarea ta, te-am sărbătorit în fiecare clipă ştiind că îţi va face bine şi ochii tăi vor fi scânteietori.
Umărul meu, întotdeauna acolo unde trebuie, ţi-a călăuzit fruntea spre el; intenţia gândului meu de lumină a spulberat toate furtunile ce se loveau de ţărmul tău; şi mi-as dori să presar scântei de iubire pură ca să nu uiţi că mi-eşti soră acolo unde numai noi ajungem, dar şi aici.
Toate acestea le-am dorit pentru tine şi mi-am acordat chitara ca să ţi le cânt în prag de iarnă şi de sărbătoare vie a sufletului tău curat, atât de dornic să ajute şi să vindece.  
Apoi, te-am văzut aşteptându-mă în cel mai duios apus de soare şi răsărit de sor şi am înţeles că din cântecul meu jumătate e scris de tine pentru mine... Şi dacă rostesc La mulţi ani, suflet drag sufletului meu e ca şi cum pe umărul tău îmi odihnesc la rându-mi fruntea şi risipite pe strunele chitarei îţi sunt notele fiinţei! Dacă am să aştern cuvinte pe hârtia veche de când lumea mai mult ca sigur ai aflat că lumina dinlăuntrul meu e ceea ce-ţi dă putere pentru mâine şi dacă răspunsul meu e La mulţi ani încă o dată e clar că înlăuntrul tău e şi forţa mea! Drept pentru care darul meu pentru tine eşti tu în cea mai pură, frumoasă şi simplă formă!

Călăuza

E frig. Atât de frig încât rănile mele s-au închis, iar veninul din ele a îngheţat. Duşmanii, mai răi ca Răul însuşi, au aruncat săgeţi otrăvite la ultimul asalt, am rezistat alegând o altă cale, doar pentru o clipă, dar m-au atins. M-am rezemat de primul prieten întâlnit, bătrânul copac rămas de veghe la hotarul dintre lumi, şi de la el am aflat că otrava îmi circula prin trup. Mi-a smuls săgeţile şi cu coaja ramurilor lui m-a bandajat. Pulberea albă a fulgilor de nea m-a acoperit şi paşii mei s-au îndreptat spre cetatea Lupilor Albi, singurii care mă puteau ajuta. Drumul nu era uşor, eram vlăguită de ceva vreme şi ştiam că pot cădea la următorul pas. Dar fraţii mei mă călăuzeau şi-mi spuneau pe unde pot călca. Apoi, iubirea lor a chemat Iarna în ajutor şi pădurea m-a cuprins în braţele ei. 

Marele Lup Alb ştia că doar îngheţat veninul poate fi scos, de aceea a chemat viscolul. Durerea-mi era amorţită, trupul meu nu mai simţea nimic, iar sufletul aştepta să fie eliberat.

În miile de steluţe albe aşternute pe pământ genunchii mei au căzut obosiţi. Îmi doream tăceri de gânduri, îmi doream frânturi de abis, îmi doream vindecare. Cu colţii lui albi, Marele Lup scoase ţurţurele de venin şi lacrimi au ţâşnit fierbinţi, obrajii prinzând culoarea recunoştinţei. Eram liberă, veninul fusese îndepărtat, iar liniştea putea veni să mă acopere. Nimic din ce era coşmar nu mai avea loc lângă mine. marele Lup Alb, călăuza mea dintotdeauna, mă primise la el şi deasupra mea un prinzător de vise mă veghea. Doar visurile albe erau pentru mine de acum. Şi împlinirea lor...

Pădurea albă

Din ameţeala trezirii m-am ridicat să umblu şi de rădăcinile tale rupte mi-am agăţat faldurile rochiei. Genunchii şi braţele mi-au fost rănite îndelung, amintindu-mi de dureri trecute. Sfâşiată, fără de împlinire, în miez de noapte, mi-am lipit obrazul de cămaşa ta de zale şi nu am simţit deloc răceala ei, ci doar o căldură miraculoasă ce izvora din inima ce bătea sub ea convingându-mă că e locul unde pot să-mi odihnesc fiinţa târâtă prin atât de mult noroi. O pasăre albastră a zburat deasupra noastră şi penele ei ne-au acoperit pe mine şi pe tine. Iarna era la capătul pădurii şi se apropia sărutând fiecare frunză întâlnită în cale. Paşii ei încălzeau cu atingerea lor pământul, căci acesta se lăfăia sub haina ei pufoasă, şi somnul lui îi aducea odihna binemeritată. Cortegiul alb a ajuns până la locul dezrădăcinării tale şi acolo, rochia iernii a fost sfâşiată la rându-i. Mii de fluturi albi au început un dans fără sfârşit şi Iarna a zâmbit iertătoare. A atins cu mâna ei lungă marginea rochiei şi rănile s-au vindecat. Rădăcinile tale nu mai erau, dispăruseră, iar tu erai mai liber ca oricând. Fluturii albi m-au nins şi rochia mea a luminat pădurea cu putere. Şi chipul tău s-a luminat apoi. Şi ochii mei te-au văzut atunci întâia oară, iar în ritmul inimii tale am adormit, aidoma pământului. E mult până la primăvară, e puţin? În pădurea albă timpul nu se măsoară în cuvinte, nici în secunde, nici în nisip. Drept urmare somnul meu va decide cât de lungă va fi iarna ce va curăţa suflete pentru noul pământ odihnit...

Vine iarna pentru restul lumii

Ne-am regăsit la hanul fără de răscruce şi în roşu vin m-ai botezat din nou. Am stat de atât de multe ori spate în spate că amintirile nu aveau cum să nu revină, iar rănile din ultima luptă mi-au luminat drumul până la tine, înger cu spice de grâu coapte în plete. Am înţeles că drumul nostru e abia la început, ne-am risipit în cele patru zări din frică, din durere, din suspin şi din poverile adunate. Sărută-mi zăpada din suflet şi lasă-mă să ning peste tot ce este rău! Doar fulgii mei de nea, de care se împiedică hoţii de lumină, pot să dăruiască oamenilor liniştea iertării. Am să sărut lacrimile sufletului tău şi mângâierea lor va ploua peste tot ce e rău. Doar cadenţa ploii tale mai poate ridica pământul acolo unde este locul lui. Picăturile tale biciuie obraji mai groşi decât ar fi normal şi nici un drum nu mai e liber pentru pelerini de formă.
Cu mantii albe ne-am acoperit tăcerile, cu gânduri limpezi ne-am înarmat pentru lupta pe care am fost menite să o dăm, iar cheia Porţii va rămâne ascunsă până când viaţa va răsări din nou, în noi. Eşti armura pe care o port şi sunt pavăza ta în această dimensiune, iar ce se scrie în Cartea Vieţii astăzi nu va fi uitat niciodată. Deci peste paşii tăi eu îmi voi pune paşii şi peste calea mea se va aşterne calea ta şi împreună îi vom răpune pe cei ce fură lumină. A fost o iarnă blândă nu de mult, a fost prea multă gălăgie pentru viscolul final, viaţa mea a vrut s-o ia înspre neant, însă tu i-ai spus nu, căci mă voiai lângă tine. A fost o toamnă plină de clipe fără viaţă, când drumul tău în rănile trecutului a vrut să te împotmolească, dar frânghia mâinilor mele te-a adus înapoi pe linia trasată de fire nevăzute de destin, căci te voiam lângă mine. Şi vine iarna pentru restul lumii, şi vine vreme grea peste noi toţi, dar ceea ce am învăţat amândouă în poiana cu Lumină vie ne dă puterea de a străbate scara ce trece de nori şi ajunge dincolo de gând. Spate în spate vom fi când crivăţul va încerca să ne doboare, spate în spate vom sta când de troiene vom fi acoperite, spate în spate... Tu şi eu. O fata verde-albastră ... Ridică-ţi fruntea către orizontul curcubeului ce ne aşteaptă după ultima bătălie şi astfel şi coloana mea va fi mereu tot dreaptă!

Sceptrul Lupilor Albi

A fost o vreme a libertăţii depline. 
A fost o vreme a iubirii fără de oprelişti. 
Un timp al vieţii fără de moarte, când întunericul şi lumina erau de acelaşi fel. Târziu, dar mi-am înţeles menirea ca fiinţă. Am început să-mi ascult inima şi sufletul meu a tresăltat de bucurie.
Din mijlocul întunericului m-am ridicat şi una cu Lumina şi cu stelele am devenit.  
În timp ce în unii întunericul iadului era stăpân, altora lumina le umplea sufletul.  
Lumina vine doar la cel ce caută. Dificilă e doar calea de început, ce duce la Înţelepciune. Piedici multe în calea mea am avut şi cu zdrelite degete am urcat, dar am răzbit şi m-am eliberat prin tăcere de legătura cuvintelor. M-am aşezat în mijlocul întunericului, privindu-l drept în ochi. Am desfăcut sufletul meu din legăturile nopţii şi cu toată puterea am scuturat, până când a fost eliberat în sfârşit. 
Şi astfel, cu Sceptrul Luminii în mâini am înţeles că îmi este corpul o planetă învârtindu-se în jurul stelei centrale. Eram liberă, eram unul din Sorii ce lumina întunericul. Vedeam viitorul clar şi înţelegeam urmarea. 
Fiică a Lui, urmam cu sufletul ce cale îmi arătase cea dintâi dintre razele pe care ochii mei închişi le-au văzut. În liniştea acelor vremuri mi-a fost uşor să adun pentru drumul meu lung pe care îl simţeam venind. Unimea ne era brăţară pe mâna noastră dreaptă şi curcubeul ei ne arăta ce este bine sau rău. Fiu al Lui, aveai de condus fire spre Soare, dar şi de cercetat nisipul din care Marile Piramide creşteau. Din gând în gând ne-am fost aproape unul altuia şi eram mână în mână, dar nu la fel ca alţii. Eram Lupi Albi... Şi eu, şi tu.
Apoi a venit dimineaţa în care am zărit cum norii negrii se adunau la orizont. EL ne-a spus că noi trebuie să salvăm Sceptrul şi să găsim cea mai înaltă dintre obcini pentru a-l ascunde de ochii hoţilor de Lumină. Poporul nostru avea un frate geamăn în munţii ce purtau doar verdele pe fruntea lor şi acolo, printre cei nemuritori, aveam să ducem numele nostru mai departe. 
Nu ne-a mirat că mâna mea s-a prins de mâna ta cu trăinicie. Nu ne-a mirat nici că drumul spre înalturi nu părea deloc o fugă, că pregătiţi eram pentru asta demult şi ne-am purtat comoara spre cei ce ştiau că venim.
Din spate se simţea durerea, ne ardea întunericul ce cucerea pas cu pas teritorii. Dintr-o dată am obosit şi tu, şi eu. Era ca şi cum nu mai puteam înainta. Nu puteam să ajungem în munţii unde se închinau Lupii Albi, cei fără de moarte. La capătul pădurii zăream râul fără de nume, dar şi paznicii celor plini de ura ce colcăia în venele lor pline de întuneric. Ne-am strâns de mână, ne-am privit adânc în ochi şi ne-am rostit cel dintâi legământ.
Armuri închise la culoare ce încercau să dea de urmele noastre se iveau din ceaţă. Multe, din ce în ce mai multe. Iubita noastră Lună strângea la piept toţi norii ca nici o rază să nu ne lumineze seminţele din noi şi astfel să atragem atenţia. Sceptrul ne-a condus pe mine şi pe tine pe cărarea pietruită ce ajungea la râul învolburat. Treceam pe lângă chipuri înveninate şi nesfârşita ceaţă ne ascundea de ochii lor. La cea mai mare piatră ce marca înaltul, acolo unde noaptea coboară Dumnezeu, câţiva înneguraţi din marea ceată de întuneric ne-au înconjurat.
Dar amândoi ne cunoşteam menirea şi ochi în ochi, mână în mână, frunte în frunte, gând în gând am lăsat Lumina să ne transforme. Cu mantii albe am fost acoperiţi, iar când norii au scăpat Lunii din îmbrăţişare şi ceaţa s-a risipit, armata hulpavă n-a mai văzut decât doi lupi albi, fii ai pădurii seculare, ce în taină păşeau pe cărarea de peste râu. Întins a fost drumul, dar cu sceptrul la noi am atins Piatra Intrării în Muntele Sfânt şi nemurirea ne-a fost dăruită prin cei ce au venit odată cu noi, dar în pântecele mele purtaţi. 
Legământul ne-a fost sacru şi am rămas Lupi Albi şi liberi...
...Ne-am regăsit în zorii celui mai crunt război. Dar ştim şi eu, şi tu că astăzi e vremea când Lupii Albi se trezesc la viaţă şi vor ridica planeta care suntem cu Sceptrul de Lumină. 
E vremea când noi vom fi iarăşi noi. Clopotele bat iarăşi a LIBERTATE, a LUMINĂ, a IUBIRE. 
De mână ne vom prinde cu toţi şi toţi cei ce poartă semnul pe spate, cel dat de Dumnezeu, îşi vor împlini menirea de a redeveni lumină. 
Privindu-mi curcubeul brăţării de la braţul drept am înţeles că este vremea mea, căci de astăzi am revenit în Lumină.

Primul pas

La capătul drumului viorile nu au mai cântat şi copacii nu şi-au mai mişcat ramurile în ritmul lor. În faţa mea erau treptele cerului, dar şi cea mai tristă prăpastie pe care am întâlnit-o vreodată.  Fluturii aripilor mele m-au avertizat că tremură şi că nu mai au puterea de a mă susţine. Fără de ei voi redeveni lut, nisip, cenuşă. 
"Dar dacă redevin ce sunt. Lumină", i-am întrebat eu. "Şi dacă nu cad, ci mă ridic atingând iubirea ce m-a călăuzit întregul drum?!" Mi-am descătuşat paginile albe, nescrise, le-am încălzit cu răsuflarea mea rădăcinile şi am aşteptat să le aud simfonia. Cuvintele mele nu s-au mai aşternut, cum o făceau pe pământ, ci au alergat până la lună spunându-i că fără ea soarele nu poate trăi. Apoi s-au întors la mine şi mi-au spus din partea LUI că fără de mine nu se poate.

Prăpastia s-a apropiat de mine, dar nu mă mai temeam de acum, ştiam că forma mea argintie îşi va lua zborul spre dimineaţă, ştiam că mă voi uni cu Lumina de unde izvoram odinioară.

Sufletele trec după voia lor dintr-o viaţă în alta, dar nu oricum, ci curăţate de tot ce le-a întunecat. Lumina le călăuzeşte. Sufletul ştie care îi sunt căile: om, libertate şi lumină. Când se ataşează de rău, de neînvăţare şi de întuneric, simte doar obstacolele. Sunt liberă să intru în focul pur al luminii, căci sunt lumină şi nu mi-e teamă de rău, sunt om şi nu mi-e teamă de carne. M-a strâns în chingile ei şi mi-a tăiat răsuflarea viaţa uneori, dar numai cei curaţi trec prin Poarta flăcării pure nevătămaţi. Curcubeul razelor de lumină se reflectă în sufletul meu şi aşa am înţeles că nu am început, nu am sfârşit. Am mers drept, am mers bine căci mi-am făcut calea dificil de parcurs şi nu oricine ar fi mers ca mine.

Am păşit pe treapta dintâi şi ce a fost prăpastie a dispărut. De acum fluturii aripilor mele nu vor mai obosi niciodată.

Fir de Speranţă

Lumea, aşa cum el o ştia, era o epavă eşuată în nisipul primei întâlniri cu credinţa.
Orele răzbăteau la capătul luminii şi nimeni nu avea puterea să oprească ceea ce trebuia să se întâmple. Se născuse cu datoria în sânge şi din înaltul pe care-l judeca după zborul lui văzuse într-o zi o floare albă ce-şi căuta împlinirea. Pe chipul ei, Cel care o crease, aşternuse versuri albe şi când rimele dureau buzele ei deveneau fâşii. Un gând de ocrotire fără limite încolţea în mintea lui şi n-ar fi suportat s-o vadă vreodată atinsă. Nobleţea izvorăşte dinlăuntru, nu e primită moştenire, astfel că din înalturi o veghea. Împărţea din locul ei lumină şi la izvorul ei veni într-o zi şi el să-şi stingă setea. Apariţia lui o miră. De sub brazda întoarsă de visurile florii albe Speranţa îşi făcea simţită prezenţa şi firul ei plăpând i se agăţă de mână. Întârzie în faţa ei cât să îi spună cine e şi ea îi dărui o piatră albastră să ţină minte drumul înapoi. Cu firul Speranţei în ciocul puternic, cu care împărţise dreptatea înainte vreme, îşi reluă zborul şi ispititorul înalt îl chemă din ce în ce mai tare. Uită de firul prins de el şi acesta se rupse. Floarea rămase cu Speranţa frântă în palmele ei albe şi abia atunci înţelese că vorbele pot fi aruncate, dar fără de pământ bogat nu pot prinde rădăcini. Îl iertă şi misiunea şi-o urmă împăcată, deşi gustul amar îi venea din când în când pe buze. Vindeca atât cât lumina ei o lăsa, amorţea dureri, aprindea scântei şi alunga norii tristeţii de pe cerul tuturor. Al ei era însă mereu, mereu mai înnorat, dar îşi asumă partea de linişte pe care trebuia să o dăruiască.
El număra răsărituri, ea trăia la lumina lunii. El scria numele ei pe nisipul lumii ce se destrăma încet, iar ea risipea mărgele din şiragul vieţii ei. Şi când soarele a început să ardă, de sete, el şi-a amintit de izvorul cu pietre albastre şi de floarea albă ce-i luminase calea. Firul Speranţei era păstrat în coaja unei nuci aurii. El îl găsi pe al lui uitat printre aripi. Întrebările lui nu mai aveau rost, dar au fost ascultate. Răspunsurile lui nu mai aveau rost, dar au fost primite. Şi firul Speranţei s-a vrut reînnodat. Iertarea a fost cea care a decis că apa luminii e pentru toţi. Nici EL nu a venit pentru cei care merg drept, ci pentru cei care greşesc şi a spus că-i iartă. Floarea albă a iertat la rândul ei şi o punte s-a ivit peste apă din piatra primită în dar de la ea: PRIETENIA. Ea ştia că doar cei care se aliază rămân puternici, doar ei pot trece pe poarta lumii care se năştea sub ochii lor din rămăşiţele celei pierdute pentru totdeauna.Şi el ştia la rândul lui...

Plecarea mea

Îmi amintesc ziua plecării. Ştiu pe de rost şi primul şi chiar şi cel din urmă pas. Şi ceaţa ce-mi acoperea privirea, şi floarea pe care nu am apucat să o mai iau cu mine, şi bruma întărită nefiresc pe trepte, şi prea fireasca mea tristeţe atât de clar mi le-amintesc. Marea ce se aşternea timidă lângă vălul meu, nisipul ce-mi invada căptuşeala rochiei şi mă chinuia când îmi luam tălpile la purtare din nou, genunchiul rănit în orgoliu de răsuflarea gheţii şi vântul ce aştepta să mă mângâie printre lacrimi. Din strigătul de înger s-a născut primul fulg de nea şi am fost de faţa la căderea lui. Ca să nu plece supărat i-am tăiat o şuviţă din părul meu  pe care a primit-o bucuros că nu mai este singur. Dar vremea se schimba şi fulgii de nea veneau la cădere unul după altul. Au fost atât de mulţi încât vălul meu a rămas fără susţinere. Ceea ce bogăţie verde-albastră se regăsea pe umerii mei, a rămas fără de vlagă după ce furtuna de zăpada şi-a împlinit destinul. În lumina Lunii din noaptea de dinainte de plecare am stat şi mi-am primit răspunsurile. Am înţeles că trebuie să mă las în mâinile LUI cu totul, am contemplat jertfa cu blândeţe şi cu iubire am acoperit albastrele întinderi peste care alergasem de atâtea ori. Îmi amintesc plecarea. Şi ploaia de cuvinte nerostite care i-a urmat, şi paşii neduşi până la capăt, şi via neculeasă, şi cartea mea nescrisă... Lipsea ceva, simţeam că nu reuşesc să desluşesc printre imaginile ce mă tot năpădeau acel ceva pe care voiau să mi-l rostească la ureche. Abia târziu, când de toate treptele am trecut, pe ultima din ele o sclipire scurtă, ca de far aprins pentru naufragiaţi, s-a atins de umbra mea. Era târziu însă, deja păşeam în lumină şi la cel de dinainte de cel din urmă pas mi-am întrezărit durerea şi suferinţa îndurate. Lumina ultimului pas le-a şters însă definitiv din mintea, sufletul şi inima mea.

Libertate

S-a îndreptat copacul care sunt, căci ploaia binecuvântată i-a sărutat rădăcinile, iar libertatea mea şi-a prins mâinile în coama calului tânăr ce fugea mai repede ca vântul prin câmpie. S-a ridicat vălul pe care nimeni nu îndrăznise să picteze vreodată, de negru ce era, şi ochii mei s-au limpezit. Nările fremătânde ale armăsarului ce mă ducea departe de ceea ce niciodată nu am fost scoteau un abur cald ce îmi purta de grijă. Soarele apunea în clipa în care copitele fără de potcoave atingeau tărâmul fără de lacrimi. S-au înţeles pe drum perfect libertatea mea şi supremul spirit ce-şi cunoştea menirea. Fluturi înmuiaţi în lumină corectau trecerea noastră şi visul meu trecea de la astăzi la mâine, dăruindu-mi seminţe de speranţă pentru mai târziu.
Nedrepte tabieturi de nedrepte forme de lut destul de ars prin cuptorul vieţii obturaseră o cale scrisă pentru mine, de aceea îndepărtarea mea a fost atât de aşteptată. Nimic nu ar fi reuşit să împiedice o lume să se nască şi nimic nu mă mai poate împiedica să mă împlinesc. Cuvinte grele aruncate peste umăr rămân în locul unde au căzut, căci nu am găsit de cuviinţă să le ridic. Din ceea ce sunt am luat doar ceea ce nu era greu de dus şi poate de aceea nu mai am dureri de spate. Am toate faţetele şlefuite şi am descoperit ce far călăuzitor este diamantul numit sufletul meu. I-am cerut iertare de ziua Iertării, cea mai frumoasă dintre câte există pe pământ, şi darul lui pentru mine a fost libertatea. Am rămas în lumina răsăritului şi marea mi-a şters numele de pe nisip. Eram lumină şi eram parte din ea. Eu eram însăşi libertatea mea.

Femeie iar

Cercul ce-mi strângea fruntea, atât de aprig înainte, s-a rupt la gândul meu cel bun. 
Sunt ceea ce vreau să fiu, ce aleg să fiu. Şi mi-am lăsat privirea să se potrivească în albastrul cerului liber, mi-am lăsat trupul să-ţi înţeleagă mângâierea prin nevenirea ta şi am primit recompensa de a fi mamă chiar înainte de a fi femeie. 
Am ales feminitatea, drept urmare mi-am lăsat părul să se răzvrătească şi să curgă împotriva curentului. Mi-am aruncat hainele, total nepotrivite, ştiu că sunt eu însămi fără ele. Mi-am lăsat lumina să mă îmbrace şi astfel balanţa s-a echilibrat. 
Locul în care pot să fiu, locul în care pot să las să iasă la suprafaţă femeia din mine există, nu e o iluzie. Nimeni şi nimic nu-mi poate opri procesul de transformare, e dreptul meu divin. Căluş am purtat o viaţă, de aceea astăzi rostesc dezarticulat cuvinte. Mi-e dor de mine, mi-e dor să fiu eu cea care sunt. M-am mântuit de alb şi obrajii mei s-au colorat. M-am lepădat de negru şi visul meu s-a luminat. Dulcele strugure ce n-a fost atins de ploaia rece a toamnei m-a îmbrăţişat şi parfumul lui a lăsat o amprentă veşnică pe mine. Am să las apa să cureţe ce trebuie curăţat, vântul să scuture ce e de scuturat, soarele să lumineze ce trebuie luminat, aerul să facă ordine prin universul meu interior, iar pe tine, nevenitul meu, te las să fii când nu eşti şi să nu vii când eşti deja aici ca să înţeleg că am redevenit femeie.

Aştept...

Îmi port bucuriile cu mine, presar scântei de suflet peste tot şi aştept să descopăr perle în scoicile suferinţelor pescuite din ape adânci, în clipe în care mi-am ţinut răsuflarea. Uitasem de femeia din mine, uitasem că nu trebuie să-mi fie frică de moarte. Fără de ea ce rost ar avea viaţa? Pântecele meu şi-a strigat împlinirea, prizonieră în colivia umbrelor fiind, iar de atunci coşmarurile mele au rămas în prinzătorul de vise. Brăţări de frunze mă înalţă în vârtejuri nezgomotoase şi spinilor le număr clipele rămase. Şovăiala nu m-a vrut de partea ei şi cerul întreg s-a luminat la vederea aripilor mele până la el. Până la altar m-a condus o lacrimă şi abia acum ştiu că a fost a mea. Până la lumină m-a condus o lumină şi abia acum ştiu că era a mea. Neodihna cailor mă cheamă cu vorbe de alint şi mi se adâncesşte sub pleoape rapsodia libertăţii. Singurul teritoriu fertil rămâne inima mea şi aştept...

Sunt Toamnă şi e iarăşi vremea mea

Priveşte-mă! E iarăşi vremea...

Mi-am scuturat clipele grele şi s-a înroşit pământul, iar coaja lui îşi strigă durerea cu buzele arse de sete. Şi nu sunt nori, nu ştiu de ce, şi soarele erupe complicat şi des, şi dulci seminţe aşteaptă ploaia să le călăuzească ieşirea dinlăuntru. Pândesc departe păsări flămânde deşi iarba se opreşte din drumul spre culoare. Poate că am plâns prea mult altădată şi acum e secetă în ochii mei, poate că argintul conturului meu a uitat de unde vine, poate că vântul a alungat toţi menestrelii cetăţii şi pustiul ei mi-a negat pornirea spre înalturi. Şi totuşi, când închid ochii mă văd în mijloc de miracol, şi totuşi, când îmi deschid gura se aude din adâncuri un cântec ce mi-aduce harul înapoi pe frunte, şi totuşi, mi-ajunge suferinţa şi vreau să plâng din nou, de fericire. În zodia trăirilor mele şi-a făcut pacea culcuş şi din cuptor Măicuţa Vineri scoate pâinea sufletului meu, crescută cuminte, frumos şi alb, şi o împarte tuturor. Îndrăznesc să cred că de astăzi pământul va sorbi din binecuvântata-mi ploaie ce curge din curcubeul regăsirii mele. Îndrăznesc să rostesc cuvintele fermecate ale recunoaşterii: "Sunt Toamnă şi e iarăşi vremea mea!"

Somn de început

Am adormit între zile rele şi bune cu părul răsfirat pe gândurile mele triste. La marginea ochilor mei câmpul se pregătea de căderea zăpezii şi-mi aştepta paşii. "E vina mea", mi-am spus, că mi-am lăsat pleoapele să cadă fără de protecţie, de aceea săgeţile ciulinilor s-au înfipt în glezna mea. 
Niciodată nu mi-au tremurat mâinile ca atunci, niciodată n-am simţit gheaţa în sângele meu ca în clipa în care cearşaful rece mi-a legănat visul. În aerul tragic al întâlnirii cu mine, cea din vis, o pasăre albă a început să cânte şi petalele sufletului meu au rămas netulburate. Am aruncat povara strânsă cu sârg şi m-am eliberat de sâmburii nerodiţi. Cu fruntea mea albastra m-am izbit de cer şi mi-am risipit durerea uitând de ea. A fost dorul de mine prea puternic, a fost nevoia de linişte mai aprigă ca vânturile stepei, a fost adâncul cusut cu apa destinului meu şi ce a fost săpat cu toate cuvintele acum era acoperit de tăcere. Struguri copţi la lumina lunii pline se lasă culeşi de mâinile mele albe de atâta aşteptare a binelui, iar vinul ce se scurge pe buzele mele rupte îmi vindecă fiinţa cu sfinţenia lui. O atingere mai pură ca apa vieţii m-a trezit. Aripi de îngeri mă trezeau la o nouă viaţă. Era începutul, din nou. 

Vindecare

Am păşit în baia de lumină a focului divin din mine. Abia când pieile altor vieţi au fost îndepărtate şi m-am acceptat aşa cum sunt am găsit puterea de a merge mai departe. Am stat în lumină şi am aşteptat să cresc. 
Ochii mi s-au deschis când mi-am binecuvântat suferinţa, când mi-am acceptat rănile şi am corectat nedreptatea ce nu-mi oferea echilibru umerilor. 
Inima însă a ales deschiderea abia atunci când am rostit adevărul ei cu voce tare. I-am simţit duritatea, umiditatea şi mirosul ei intens de sange sacru l-am perceput. Am stat în lumină până la completa curăţare şi apoi am eliberat razele de soare ce mă hrăneau rămânând pe veci surori. Mi-am spălat trecutul în lumina vieţii şi am lăsat ce-mi prisosea pe mal. M-am tot întrebat de câte ori am murit şi am renăscut în această viaţă, şi am primit răspuns. Am înţeles rostul încercărilor de după trezire, purificarea. Am înţeles rolul demonilor scăpaţi din lanţuri, şlefuirea mea până la esenţă. Am primit îndrumare în clipa în care nu ştiam unde să merg, iar în timpul luptei mi-am dat seama că lumina ce mă călăuzea eram chiar eu. Abia atunci m-am vindecat.

Spate în spate, mereu

Spate în spate. Aşa am luptat întotdeauna. Aşa am stat de-a lungul veacurilor ce au trecut peste noi. Când mi-a fost greu ai fost mereu în umbră, sprijinindu-mă, apărându-mă, spunându-mi că eu sunt. Când ţi s-au aşternut obstacole în faţa te-am sprijinit la fiecare trecere şi m-am rugat pentru tine, cu tine, spunându-ţi că eşti tu. Mă privesc prin ochii tăi şi văd un cal alb mai liber ca oricând. Te zăreşti în ochii mei, liberă luptătoare a iubirii. În pădurea liberă din care ne luăm puterea e lună plină iar. Zăresc cu sufletul Poiana Pietrelor Albe ce ne-a chemat la ea şi ne-a dezvăluit trădarea. În cea mai adâncă dintre fântâni am căzut atunci şi nu ai reuşit să mă prinzi. Acel drum al meu s-a oprit atunci. Acel drum al tău a fost oprit la rândul lui. Au urmat altele, dar povestea ne-a rămas pe buze până la eliberare. Până astăzi, acum. Sunt iar în Pădurea mea, iar Tatăl meu mi-a spus la venire adevărul. M-a primit cu tine, m-a primit cu el şi apoi, după sfârşitul unui vis am redevenit eu însămi. Eram spate în spate cu tine. Iar. Ca întotdeauna. Aşa ne-a învăţat Marele Preot să luptăm. Doar că acum ai reuşit să mă prinzi de mână la timp. Şi m-am trezit!

Trepte

În fiecare clipă descopăr rani şi încerc să le vindec. În fiecare astăzi adun durere şi las apa vieţii să ia lacrimile cu ea. Am leacuri şi ierburi prin păr, am gânduri bune şi lumină de dat.

Dar în mijloc de suflet un zâmbet trece prin travaliu. În mijloc de suflet lumina trăieşte intens şi chinul ei îndepărtează impurităţile. 

Mi-am scos chipul, îl privesc uimită să descopăr cum mi se scurge toamna prin pleoape şi nu pot să nu mă întreb ce s-a întâmplat cu mine. Mă tot întreb de ce m-am pierdut şi de ce regăsirea mi-e interzisă. De ce mă simt clepsidră şi timpul mă foloseşte ca motiv pentru trecerea lui prin minte şi suflet. Vin oameni de departe pentru dreptate şi ei ştiu că viaţa este o luptă pentru suflet. Şi nu mă pot mişca, şi nu mai pot înţelege faptele lor, şi nu mai pot spera la libertate-mi. Şi poate că pelinul mâinilor mele va redeveni cheie. Poate că de aceea am uitat să privesc apa ce nu ştiu de ce nu vrea să mă cureţe. Trepte mă zbat să urc căci mi-e dor de acasă şi răspuns nu am.

Mai frumoasă ca Albă ca Zăpada

Fără de cântul ei n-aş fi ştiut că vine toamna, fără de ea n-aş fi fost poate niciodată eu.

Fără atingerea palmelor ei n-aş fi ştiut ce înseamnă mângâierea Adevărului şi fără Dragostea ei în 3 n-aş fi Plecat puţin, dar Concomitent cu Cărăbuşul am răscumpărat Marea şi n-am ales să tac.
Am ales să scriu despre magia pe care o trăiesc ascultându-i glasul, despre lacrima ce se topeşte pe obraz în drumul ei spre libertate, despre sămânţa de mine însămi ce încolţeşte amintindu-mi de ce sunt aici şi despre ziua în care culoarea roşie a fost doar a ei.
Mai frumoasă ca Albă ca Zăpada rostea gura unui copil ce asista la împlinirea Lunii, atât de mult peste puţin de simplu şi atât de dulce pas de vals ce a topit gheţarii la nord de ultima răbufnire a urii. Aleg să renasc lumină cum am fost odinioară şi sunt, aleg să mă dăruiesc la fel ca tine, aleg să îţi spun MULŢUMESC ca exişti ţie, celei mai frumoase ca Albă ca Zăpada...

Marele albastru

Mă simt o pată de albastru ce se tot întinde. Şi simt că nu vreau să mai tac pentru că am multe de spus şi de dăruit.  
Zâmbesc pentru că mâine se va întâmpla tot ce am ocolit astăzi. Fiecare mister ascunde un adevăr, deci zâmbesc şi astfel sunt pregătită pentru astăzi. Voi fi eu însămi. Cea mai bună alegere, iar EL a ştiut mereu că voi înţelege. De aceea m-a creat pată de albastru, să înmoi fiare ce par dure, dar blânde în mâinile celui care se contopeşte odată cu ele. Cred tot ceea ce altora li se pare ireal şi simt tot ceea ce le este interzis să simtă. Unii se ceartă cu lumina şi stau pe întuneric, alţii se lasă prinşi în nebunia neştiinţei. Am învăţat să simt şi să ştiu, am învăţat să fiu eu, căci ceea ce-mi doresc este mai mult decât ceea ce scriu. Marele albastru a venit când trebuia, a dispărut când trebuia şi este când nu este, deci există.

Cântecul luminii

Mă ridic. Încet şi sigur. Am primit îmbrăţişarea înaltă şi am acceptat să mă împlinesc, aşa cum trebuia de atât de multă vreme. 
Ai încercat vreodată să asculţi cântecul luminii? E greu, dar nimic nu e complicat când ştii că eşti simplu şi eşti parte din nimic. Soarele mi-a dat o parte din veşmântul lui, acoperindu-mă. Tăcerea mea l-a impresionat şi am primit cu bucurie vestea că m-am schimbat şi trebuie să mă ridic. Eşti prea zgomotos, trebuie să taci mult, să fii liniştit ca să auzi lumina. Lasă apa să te mângâie şi să-ţi dezvăluie adevărul despre tine! Lasă focul să iasă din tine şi să cureţe pământul, doar astfel vei descoperi calea! Lasă inima să-ţi spună adevărul. Lasă-mă pe mine să-ţi spun că nu eşti tu, pentru că ştiu sigur cine sunt eu. Ştiu ce am de făcut, îmi cunosc fiecare pas, fiecare oprire de acum înainte. Dacă iubire este ceea ce simţi pentru mine deja ţi-ai dat seama că nu eşti tu. Şi va trebui să mă eliberezi. Fără să fiu liberă nu am să pot zbura aşa cum doar sufletul meu o poate face. Eu am deschis uşa în care sufletul tău era prizonier, cheia e la tine în palme. Am lăsat iubirea mea să te elibereze. Ai încercat vreodată să renunţi? Învaţă, pentru că nu mai este timp şi abia atunci vei afla cu adevărat cine eşti. Când lama vieţii taie până la rădăcină, abia atunci vei ieşi tu, cel adevărat, din ascunzătoarea în care ai intrat  la venirea ta pe lume. Cântecul luminii te face din ce în ce mai luminos. Dar trebuie să taci, să fii liniştit ca să-l auzi.

Mijloc de suflet

În mijloc de suflet un zâmbet trece prin travaliu.
În mijloc de suflet lumina trăieşte intens şi chinul ei îndepărtează impurităţile. Mi-am scos chipul şi-l privesc uimită să descopăr culoarea calmă a toamnei ce se prelinge de pe pleoape. Castane coapte la focul iubirii cad în mijloc de suflet şi nu pot să nu mă întreb ce s-a întâmplat cu mine. Mă privesc în ochi şi nici o sclipire nu se zăreşte în ei, aşa cum altădată se întâmpla.

Revenire la culoare

Am lăsat capul pe spate şi am privit cerul. Din plumbul lui cavalerii sorţii şi-ar fi putut încropi armuri nemaivăzute. Din norii lui sfâşiaţi menestrelii şi-ar fi strâns note ca să aibă inspiraţie pentru nopţi aproape de foc. Eu am adunat din ce a rămas în urma lui şi astfel mi-am croit un veşmânt de zi cu zi. Îl port astăzi, acum. Cu veşted chip de clipă fără de rost am întins palmele a rugăciune şi când ploaia va cădea voi fi spălată de tot răul adunat. Veşmântul meu va căpăta culoare şi cerul va reveni la viaţă. Şi eu la fel.

Miros de inimă

Copac fiind, e greu să gândesc cum gândesc toţi. Iubindu-te, ştiu că nu poate fi o iubire la fel ca a celorlalţi, ci una altfel.

Din nisipul dezlănţuit de furtuna întâlnirii noastre, sufletul meu s-a înălţat până la cea mai aprinsă creangă. Din sângele ei m-am regăsit pe mine. În lumina ta am început să fiu şi ştiu de la tine că într-o zi lumea va primi iubirea pe care sufletul meu i-o poartă.

Apari şi nu eşti. Dispari, dar eşti real. Nimicul m-a ales să înţeleg pădurea şi copacul care sunt şi-a păstrat roşul pentru revenirea ta.

Am învăţat să ştiu, dar nu vreau să ştiu ce nu e de ştiut încă.

Miros crengile mele a libertate, a râu plin de mâl şi a plesnire de mugur. Tu singur miroşi a lacrimi de struguri şi a inima mea.