Eu

Ca să mă pot schimba am acceptat drumul sortit. Ca să se întâmple a trebuit să îmi aduc aminte şi astfel în lumea aceasta am venit ştiind că până la urmă te voi găsi aşa cum te-am lăsat. În prag de suflet am respirat, iar umbrele pădurii noastre m-au recunoscut. Da, am fugit şi am urmat o cale pe care o credeam mai bună, dar astăzi reînvăţ că solstiţiul care va veni e deja împlinit. A fost o luptă drumul meu spre tine, însă pe ruperea de trepte glezna mea a fost tăcută. Răpeşte-mi clipele fără de tine, dă-mi iar puterea de a arde tămâie în templul în care slujeam oracolul, acolo unde mă rugam atât de des şi lasă-mă să fiu iar eu, cea care-ţi revine, aşa cum piatra albastră a iubirii a rostuit. E iarăşi lună, e iar lumină în ochii tăi, sunt iarăşi eu şi am învăţat atât de multe de la imensul teritoriu al inimii mele. Eşti tu peste tot şi nu mai este timp decât pentru noi. Pas în doi, sete de curgătoarea ta seva, miracolul revenirii mele la viaţă. Trupul meu devine lumină şi primul meu pas sunt eu.

Un biet opaiţ albastru

În lunga mea vărsare albastră cei osteniţi găsesc odihnă şi setea lor se stinge la cea dintâi înghiţitură. În sfânta minune a cuvintelor rugăciunile lor găsesc răspuns, iar sufletele nu mai macină grâul urii la moară. Adun frunzele amare ale răutăţilor în pălăria mea cuprinzătoare pe care pescăruşii o duc pe aripile lor în înaltul cerului, iar acolo mâini bune şi blânde le descarcă. Se rupe albastrul meu câteodată în colţii fiarelor ce cred că nimeni nu mai e ca ele, dar răbdarea mea îndelungă le coase cu firul iubirii şi astfel curg şi mai puternic spre lumină. Mai sunt şi atingeri brutale pe care ochii mei le simt dureros, însă piatra albă a strămoşilor veghează şi iarba vieţii creşte peste ele. Albastra mea curgere are dorinţe omeneşti uneori şi deşertul primeşte ninsori pe umerii lui goi când nu mai sunt stingheră. Strâng surâsul genelor tale în pragul răsăritului şi cu el pun prişniţe pe rănile celor fără de putere. Am fost odinioară un bieţ opaiţ ce lumina albastru când şi când. M-am trezit şi am văzut ce strălucitori sunt cei atinşi de mine, aşa că mă adăpostesc de atunci în locul de unde izvorăsc albastru, aceasta mi-e menirea şi nimic nu poate opri cursul meu firesc.

Dansul binelui

Mă joc cu nisipul sărutat de soarele dimineţii şi alung toate gândurile negre astfel. E ceva ce am învăţat în copilărie şi m-a ajutat de multe ori să mă regăsesc în momentele grele. Prind cu putere nisipul călduţ în mâini şi îl ţin strâns, apoi îmi rostesc gândurile negre, toate vorbele pe care cei răi le-au aruncat fără să le înţeleagă, fără să ştie cât au rănit, toate durerile adunate de-a lungul drumului. Rog nisipul să ierte, aşa cum fac îngerii. Din rugăciune se desprind apoi scântei şi peste umerii mei arunc nisipul încălzit la pieptul meu. Durerea adunată de firele de nisip este spălată de valurile mării şi totul este curăţat şi iertat. Sufletul respiră liber şi ce este rău  uită drumul spre mine. Dansez de fiecare dată, e un ritual, deci mă repet. Dar nimic nu are un efect atât de binefăcător asupra răului precum acest dans al nisipului care îmi dă puterea să mă aliniez stelelor.

Speranţă

M-am simţit de multe ori singură chiar dacă am fost înconjurată de o mare de oameni şi am lăsat frigul să muşte din carnea tălpilor mele mergând desculţă prin zăpada vieţii, doar ca să simt că încă trăiesc. M-am topit o dată cu ea şi am atins rădăcina, amară la cea dintâi muşcătură, dar dulce aproape imediat, suficient să creeze dependenţă. Mi-am dorit o secvenţă măcar din viitor, dar ar fi trebuit să mă ascult. Viitorul e oricum deja scris. Călătoare în timp, nu te-am strigat pentru că nu auzeai. Nu am ascultat pentru că tăceai. Dar astfel am înţeles că există linişte acolo unde nimeni nu caută. Misterul omului este sufletul său. Mă contopesc cu mine şi uit de tristeţe. Am plâns înaintea căderii tale, am plâns în timpul tău, acum nu plâng pentru că eşti culoarea mea. Plutesc şi ştiu cât de puţini sunt cei ce vor să înţeleagă! Şi mai puţini decât cei care înţeleg că viaţa suntem noi. Tu înţelegi multe, dar eu sunt prea mică să fiu mare şi înţeleg prea multe să fiu indiferentă. De aceea te sărut cu intensitatea soarelui, căci şi mie îmi este cum îi este lui. Razele lasă loc umbrelor, iar deşertul pe care vântul îl sărută zilnic are un curcubeu aruncat peste el, căci plânge apa dedesubtul lui. Iubirea înseamnă să trăiesc murind şi din moarte în moarte mereu de mii şi mii de ori trăiesc iubind. Eşti oglinda în care zeii se privesc când vor să ştie că au făcut un bine. Iar eu sunt oglinda în care te priveşti când ştii că iubirea mea e speranţă pentru tine.

Apropiere

Cand am inteles ca apropierea mea de tine inseamna acceptarea lui Ieri mi-am lepadat vesmantul ranilor trecute. Cand am respirat la inaltimea lui Astazi ingerii au lacrimat de bucurie si gandurile tale mi-au aparut mai limpezi ca focul in care am fost botezata. Inainte de intrarea in credinta iubirii mi-am revazut calatoria si rugul aprins al libertatii mi-a daruit cea mai frumoasa trecere, cu tine de mana.  Marturia ta a fost desculta in fata Lui, inima ta s-a lasat in seama inimii mele si lumina le-a unit facandu-se partasa. Cand mi-am zidit la temelia lui Maine visele si semintele sperantei am inteles ca fara lectiile vietii mi-as fi risipit esenta si n-as fi avut intelepciunea iubirii si blanda ei lumina sprijin pentru aripile primite ca rasplata. Si fructele amarui au fost odata flori albe, si fiarele padurii au fost odinioara pui, si fluviul a fost candva un fir de apa vie. Suntem toti franturi de paradis, scantei albastre ale felinarelor ce lumineaza universul, de aceea este necesara apropierea dintre noi. Caci unul suntem toti...