vineri, 30 septembrie 2011

Mai frumoasă ca Albă ca Zăpada

Fără de cântul ei n-aş fi ştiut că vine toamna, fără de ea n-aş fi fost poate niciodată eu.
Fără atingerea palmelor ei n-aş fi ştiut ce înseamnă mângâierea Adevărului şi fără Dragostea ei în 3 n-aş fi Plecat puţin, dar Concomitent cu Cărăbuşul am răscumpărat Marea şi n-am ales să tac.
Am ales să scriu despre magia pe care o trăiesc ascultându-i glasul, despre lacrima ce se topeşte pe obraz în drumul ei spre libertate, despre sămânţa de mine însămi ce încolţeşte amintindu-mi de ce sunt aici şi despre ziua în care culoarea roşie a fost doar a ei.
Mai frumoasă ca Albă ca Zăpada rostea gura unui copil ce asista la împlinirea Lunii, atât de mult peste puţin de simplu şi atât de dulce pas de vals ce a topit gheţarii la nord de ultima răbufnire a urii. Aleg să renasc lumină cum am fost odinioară şi sunt, aleg să mă dăruiesc la fel ca tine, aleg să îţi spun MULŢUMESC ca exişti ţie, celei mai frumoase ca Albă ca Zăpada...

marți, 27 septembrie 2011

Marele albastru

Mă simt o pată de albastru ce se tot întinde. Şi simt că nu vreau să mai tac pentru că am multe de spus şi de dăruit.  
Zâmbesc pentru că mâine se va întâmpla tot ce am ocolit astăzi. Fiecare mister ascunde un adevăr, deci zâmbesc şi astfel sunt pregătită pentru astăzi. Voi fi eu însămi. Cea mai bună alegere, iar EL a ştiut mereu că voi înţelege. De aceea m-a creat pată de albastru, să înmoi fiare ce par dure, dar blânde în mâinile celui care se contopeşte odată cu ele. Cred tot ceea ce altora li se pare ireal şi simt tot ceea ce le este interzis să simtă. Unii se ceartă cu lumina şi stau pe întuneric, alţii se lasă prinşi în nebunia neştiinţei. Am învăţat să simt şi să ştiu, am învăţat să fiu eu, căci ceea ce-mi doresc este mai mult decât ceea ce scriu. Marele albastru a venit când trebuia, a dispărut când trebuia şi este când nu este, deci există.

luni, 26 septembrie 2011

Cântecul luminii

Mă ridic. Încet şi sigur. Am primit îmbrăţişarea înaltă şi am acceptat să mă împlinesc, aşa cum trebuia de atât de multă vreme. 
Ai încercat vreodată să asculţi cântecul luminii? E greu, dar nimic nu e complicat când ştii că eşti simplu şi eşti parte din nimic. Soarele mi-a dat o parte din veşmântul lui, acoperindu-mă. Tăcerea mea l-a impresionat şi am primit cu bucurie vestea că m-am schimbat şi trebuie să mă ridic. Eşti prea zgomotos, trebuie să taci mult, să fii liniştit ca să auzi lumina. Lasă apa să te mângâie şi să-ţi dezvăluie adevărul despre tine! Lasă focul să iasă din tine şi să cureţe pământul, doar astfel vei descoperi calea! Lasă inima să-ţi spună adevărul. Lasă-mă pe mine să-ţi spun că nu eşti tu, pentru că ştiu sigur cine sunt eu. Ştiu ce am de făcut, îmi cunosc fiecare pas, fiecare oprire de acum înainte. Dacă iubire este ceea ce simţi pentru mine deja ţi-ai dat seama că nu eşti tu. Şi va trebui să mă eliberezi. Fără să fiu liberă nu am să pot zbura aşa cum doar sufletul meu o poate face. Eu am deschis uşa în care sufletul tău era prizonier, cheia e la tine în palme. Am lăsat iubirea mea să te elibereze. Ai încercat vreodată să renunţi? Învaţă, pentru că nu mai este timp şi abia atunci vei afla cu adevărat cine eşti. Când lama vieţii taie până la rădăcină, abia atunci vei ieşi tu, cel adevărat, din ascunzătoarea în care ai intrat  la venirea ta pe lume. Cântecul luminii te face din ce în ce mai luminos. Dar trebuie să taci, să fii liniştit ca să-l auzi.

vineri, 23 septembrie 2011

Mijloc de suflet

În mijloc de suflet un zâmbet trece prin travaliu.
În mijloc de suflet lumina trăieşte intens şi chinul ei îndepărtează impurităţile. Mi-am scos chipul şi-l privesc uimită să descopăr culoarea calmă a toamnei ce se prelinge de pe pleoape. Castane coapte la focul iubirii cad în mijloc de suflet şi nu pot să nu mă întreb ce s-a întâmplat cu mine. Mă privesc în ochi şi nici o sclipire nu se zăreşte în ei, aşa cum altădată se întâmpla.

joi, 22 septembrie 2011

Revenire la culoare

Am lăsat capul pe spate şi am privit cerul. Din plumbul lui cavalerii sorţii şi-ar fi putut încropi armuri nemaivăzute. Din norii lui sfâşiaţi menestrelii şi-ar fi strâns note ca să aibă inspiraţie pentru nopţi aproape de foc. Eu am adunat din ce a rămas în urma lui şi astfel mi-am croit un veşmânt de zi cu zi. Îl port astăzi, acum. Cu veşted chip de clipă fără de rost am întins palmele a rugăciune şi când ploaia va cădea voi fi spălată de tot răul adunat. Veşmântul meu va căpăta culoare şi cerul va reveni la viaţă. Şi eu la fel.

miercuri, 21 septembrie 2011

Miros de inimă


Copac fiind, e greu să gândesc cum gândesc toţi. Iubindu-te, ştiu că nu poate fi o iubire la fel ca a celorlalţi, ci una altfel.
Din nisipul dezlănţuit de furtuna întâlnirii noastre, sufletul meu s-a înălţat până la cea mai aprinsă creangă. Din sângele ei m-am regăsit pe mine. În lumina ta am început să fiu şi ştiu de la tine că într-o zi lumea va primi iubirea pe care sufletul meu i-o poartă.
Apari şi nu eşti. Dispari, dar eşti real. Nimicul m-a ales să înţeleg pădurea şi copacul care sunt şi-a păstrat roşul pentru revenirea ta.
Am învăţat să ştiu, dar nu vreau să ştiu ce nu e de ştiut încă.
Miros crengile mele a libertate, a râu plin de mâl şi a plesnire de mugur. Tu singur miroşi a lacrimi de struguri şi a inima mea.

În umbră

În umbra aripilor tale am ştiut că pot să adorm liniştită şi să nu-mi pun întrebări. Nu am avut decât credinţa şi am ştiut că în umbră eşti. Mereu ai fost. 
În fiecare zi încerc să mă iert şi ştiu că astfel îţi urmez sfatul. Mă ridic aşa cum mi-ai spus să o fac, fruntea mea nu mai atinge ţărâna şi zâmbesc ca în clipa în care trandafirul meu roşu te-a zărit şi ţi-a atins buzele a fericită întâlnire. Şi am privirea ta în vene, şi am pe buze ultimul tău cuvânt. De ce e apa limpede în preajma ta, de ce mă limpezesc când eşti lângă mine? De ce eşti încă atât de departe? Marea s-a retras când ai fost lângă ea, se limpezise şi ea de atât albastru cât aveai. Pentru cea mai mică perioadă de timp, pentru o secundă aş vrea să simt că sunt iar în umbra aripilor tale şi să pot respira iar. Ca apoi să pot să trăiesc din nou... E clipa mea cu tine şi nimic nu mi-o poate lua.

luni, 19 septembrie 2011

Spate în spate

Trec prin aceiaşi spini prin care am trecut cândva. Am recunoscut gustul unuia dintre ei şi i-am recunoscut rădăcinile adânci. Sigur este doar faptul că cicatricele mele sunt mai albe ca zăpada şi spinii nu mai pot pătrunde în adânc. Mâinile mele ferfeniţite însă încearcă atingeri, dar nu mai reuşesc să aducă alinare. Sufletul meu prea ars de seceta  încearcă să ajute, dar nu mai găseşte puterea de a merge mai departe. Mă văd plutind pe apă sfântă, te văd luptând pentru mine. Mă văd apărând o credinţă, iubirea. Te văd acceptând să cauţi cât e necesar. Atât cât trebuie ca să mă împlineşti. Şi în toată această luptă, în tot vacarmul asurzitor, de pe faţa lui zâmbetul dispare pas cu pas. E o limpezime sfântă în ochii tăi, acoperit de lumina noastră cum eşti, e o clipă nepreţuită în toată această aşteptare a ta şi răsărit al meu. Am căzut odinioară, dar astăzi armura ta îmi dă putere. Spate în spate, umăr lângă umăr, prin ploaia neizbânzii de atunci răzbim chiar dacă aripile mai sunt pe jumătate. O aripă tu şi o aripă eu.

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Plata

Nesfârşite pânze de păianjen s-au ţesut din ce visam şi m-am prins în ele din prea multă speranţă.
Am obosit şi tristeţea mea nu a mai ieşit din colivie chiar dacă i-am deschis uşa, demult.
Odaia mi-e plină de seva durerii, iar trupul mi-e sfâşiat de Alb. Mă simt paralizată, dar nu de frică, ci de efortul de a fi sperat mereu de-a lungul vieţii. Am şi plâns când am înţeles că visul meu e nătâng, am şi râs ca orice nebună când am primit rana ivărului de la uşa pe care iubirea mea o deschidea. Nu era apă în locul în care mi-am înfipt rădăcinile, dar am aflat târziu, de aici neputinţa de a mă mişca. Am fost nevoită să explic fiecare răsărit, a trebuit să accept că nu am niciodată dreptate şi pas cu pas inima mea a rămas fără minuni. Întrebările mele au rămas fără punctuaţie şi m-am oprit. Încet, fereastra nu s-a mai deschis, iar lumina n-a mai fost necesară. Totul devenise întuneric. Ştiam că aşa trebuia să fie, dar în ciuda pânzelor de păianjen, credeam că încă pot găsi o cale să aştern cuvinte. Când n-am mai avut pe ce să scriu şi pana mea albastră s-a tocit am pierdut speranţa şi lumânarea mea s-a stins în tăcere. Iubirea ar fi trebuit să lumineze totul, m-ar fi putut ajuta, dar în urma mea am auzit o uşă închizându-mă. Aşa am înţeles că orice aş alege, trebuie să plătesc cu libertatea mea. Şi am plătit...

vineri, 16 septembrie 2011

Gustul luminii

Cred că mi-am întors cândva spatele şi de la asta mi se trage durerea greu de definit ce mă cutreieră în fiecare zi. Evident, am greşit, deoarece fiecare mişcare a mea este cumplit de greu de suportat.
Cu ochii închişi îmi revăd căderile. Împiedicările nenumărate m-au vlăguit, paşii mei n-au mai fost asemeni visului meu, dar am străbătut întunecări, legări mâloase, ape adânci, călăuzită de strălucirea unei scântei vii de la rădăcina soarelui. Setea inimii mele, lovită până în adâncuri de seceta ultimei veri, e cumplită. Lăstărişuri taie din carnea tălpilor altădată senine, săgeţi de cuvinte rup hainele trupului meu pe alocuri fără de răni, dar mâinile mele continuă să aline străinii doar pentru că sunt sigure că printre ei există şi îngeri. 
Şi poate că scânteia mă va surprinde cu o minune. Şi poate că deşi nu par, eu încă mă rog, când vântul trece prin ierburile dimineţii, să pot uita, să pot spera, să pot visa din nou.
Şi totuşi, durerea există. Şi doare.  
Dar gura mea poartă gustul luminii şi ochii mei se deschid şi văd soare.

joi, 15 septembrie 2011

Cu picioarele pe pământ

M-am pierdut.
În cea mai infricoşătoare dintre Păduri. Nu zăresc nici o urmă, nu găsesc nici un semn, nu descopăr nici o trecere anterioară de om, animal sau zeu. Am păşit pe întuneric până am dat de un lac adânc şi de la cea dintâi sorbitură mi-am recunoscut  lacrimile.  
Mi-am conştientizat rătăcirea şi în timp ce genunchii mi se răneau în crengi şi rădăcini am înţeles că mă izbeam de propriile gânduri. Ciudat mi se părea că nu sunt speriată, aşa cum altădată mi s-ar fi întâmplat. Nu era nici un fir de nisip  prin care tălpile mele să se afunde, nici un fir de iarbă pe care să-l aud crescând, nici un nor pe care să-l pretind ca fiind al meu. Nici stele nu am cules în palme, cum reuşeam atât de des înainte. M-am sprijinit de ceea ce credeam că este un copac puternic, cu rădăcini adânci, şi mi-am dat seama de ce simţeam atâta durere în spate. Aripile mele nu mai erau vii. Convingerea mea, că s-ar putea să văd cumva greşit, s-a năruit în clipa în care m-am privit în oglinda lacului de lacrimi. Două cioturi însângerate se iţeau triste dintre umeri. Nici frunzele pe care le credeam ale toamnei nu am strâns cu degetele mele, căci însângerarea lor nu mi-a dat voie. Simţeam freamătul buzelor mele ce voiau să-şi urle durerea, dar nici libertatea aceasta nu-mi era îngăduită. Târziu, în plină tăcere, mi-am dat seama că pentru cea prima dată eram cu picioarele pe pământ.

luni, 12 septembrie 2011

Am început să cred în mine

De astăzi am început să cred în mine. Soarta mea s-a despletit la cea dintâi ploaie de toamnă şi ca să găsesc curajul a trebuit să trec prin teamă. Ca să învăţ iubirea am trecut prin ură, ca să mă descopăr a trebuit să uit mai întâi de mine. Mă micşorasem într-o altă toamnă şi a trebuit să învăţ din căderile ei de frunze. M-am albăstrit în clipe grele, am adormit în braţe de jivină pândind o clipă vie ce-şi recunoştea înrudirea cu mine.
Am fost pradă umbrelor, uneori mi-au îngheţat rădăcinile, dar cel mai dureros a fost când ochii mi-au rămas pironiţi în gol. Mi-am luat adevărul la palme şi încet şi-a venit în simţiri. Apoi, încet, pleoapa mea n-a vrut să mai cadă, mintea mea a refuzat să mai înţeleagă şi inima mea s-a vrut în sfârşit ascultată. Paşii mei merg drept de astăzi, de când am început să cred în mine, iar vălul propriilor mâini mi s-a luat de pe ochi.

duminică, 11 septembrie 2011

În plină toamnă

Am ridicat cea dintâi frunză a toamnei şi marile dureri ale vieţii au venit, dar nu întâmplător. Eram pregătită pentru ele. Am crezut că voi fi strivită sub greutatea lor, dar cu cât credeam mai mult că este aşa cu atât îmi înţelegeam puterea. Creşteam, mă maturizam şi deveneam mai mult. Am crezut că împiedicările mele vin de la puţina-mi putere, dar mă loveam pentru că eram pregătită să învăţ şi mai ales să aflu cine sunt. E plin acum de frunzele toamnei în jurul meu, soarele mi se scurge pe coapse, iar răsfângerile lui adorm singurătatea celor ce au uitat de unde au venit. Ridic frunză după frunză, ascult, privesc, simt şi înţeleg. Nu mai este timp pentru umbre, nu mai este timp decât pentru lumină şi răsucesc cu o mână sigură cheia sufletului meu pentru că mi-am înţeles menirea în plină toamnă.

vineri, 9 septembrie 2011

Moartea unei clipe albastre

În oglinda Timpului mi s-au agăţat mânecile rochiei mele albastre. Gândeam că teama mi-a adunat prin tivuri rămăşiţele durerilor uitate de mine undeva, prin colţuri nemăturate din lipsă de timp, şi aşteptam să văd curgând sânge. Nu eram eu însă ceea ce ochii mei vedeau. Mi-eram străină. Imaginea din oglindă se răsfrângea în mii de atitudini colorate intens ce încercau să-mi descopere rostul. Şi poate că pana albastră a tăcerilor mele dese atingea inima fiinţei din faţa mea, dar eu nu vedeam nimic. Şi poate acoperită de vălul gros al lacrimilor nu reuşeam să-mi recunosc albeaţa chipului. Şi poate că cenuşa visurilor mele acoperise oglinda... Stăpână a lui Astăzi, l-am aruncat la gunoi pe Ieri şi Mâine nu m-a mai vrut în preajma lui. Fragilitatea din oglindă nu putea fi înţeleasă de curcubeul zâmbetului ce mă trezea la viaţă şi care nu ştia ce înseamnă să te atingi de mucegaiul furcilor caudine ale sorţii. O lume ascunsă îmi părea propriul suflet chiar dacă îl priveam direct în ochi. Desluşeam cu disperate eforturi o lumină şi mă durea încercarea de a auzi. O clipă albastră murea şi sufletul ei se izbea de oglindă căutând orizontul, fericită să-şi cânte libertatea. Trecând pe deasupra mea, curajul clipei albastre ce murise mai devreme s-a lovit de pana ce aştepta să fie inspirată şi astfel înarmată nu mi-a mai fost teamă să rescriu pagina lui Mâine. 

luni, 5 septembrie 2011

Fragil companion

Au fost unul lângă altul, spate în spate, piept în piept. Din gândul unuia lua naştere lumina, iar celălalt mergea pe firul ei. Din răsuflarea celui dintâi venea pe lume iubirea, iar ultimul se îmbăia în ea. Nimic nu putea rupe comuniunea sfântă dintre ei. Nimic nu fusese menit să îi despartă vreodată. Durea îndepărtarea cât de mică, se întuneca şi cerul la firava tristeţe ce ar fi îndrăznit să se strecoare între ei. Şi-au împărţit bucata de viaţă împreună, şi-au amorţit din căderi împreună, şi-au primit înălţările împreună. S-au iubit unul pe altul. Au murit unul cu altul. Şi din acea moarte împreună s-a trezit OMUL. La prima respiraţie a trezirii, a aşezat iubirea deoparte, nepreţuită comoară. A fost înţeles, de unii la cel dintâi semn, de alţii mult prea târziu, la ultima suflare. Companion fragil ne e iubirea de-a lungul vieţii, fără de preţ.