Plânge deșertul sub pietrele pașilor ce pierderea prin lume și-o doresc. Plânge toiagul căruia cântecul nașterii i-a dăruit notele pentru eternitate. Plânge înaltul căci genunchii au răni adânci, plânge ruptura dintre văzduh și pământ, plânge ceara neaprinsă de lumina rugăciunii și plânge întunericul pe umerii mei. Am așteptat semnul și timpul și-a pus mâinile pe fruntea mea, ultimă binecuvântare înainte de furtuna dimineții. Când am deschis ochii ars era totul în jur și recea îmbrățișare cădea. Lumina mea mi-era luna și marea mi-era urma pe care trebuia să merg. Călăuza mea a plecat acolo unde i s-a cerut să fie, dar amprenta ei a rămas în căușul palmei mele. Nu mă aștept ca ea să mai revină, cât timp lumină este înlăuntrul meu.
