Fii liber!

Mi-ai daruit atat de multe intr-un timp atat de scurt, incat nimic din ce ne este dat sa fie nu poate sa ni se mai para de neimplinit de acum.
Mi-ai daruit lumina si viata ta se schimba, iubitul meu alb. Simt. Te simt. Iubesc. Te iubesc!
Mi-ai luat din povara si ti-am anulat din tacere, mi-ai sters din durere si ti-am dat un punct de sprijin.
Imi doresc sa rastorni universul si sa schimbi tot ce trebuie schimbat.
Nimic din ceea ce ceata lasa la iveala nu te mai poate atinge, nimic din ce putred este in trunchiurile moarte ale padurii pe care ai crezut-o verde cand ai patruns in ea nu mai are putere asupra ta.
Ai samanta Libertatii in palma-ti.
Lasa-o sa incolteasca si fii liber asa cum iti doresc!
Primavara e la fereastra ta, acolo unde i-am lasat stergarul alb ca sa se stearga pe maini de zapada cu care iarna a curatat sufletele. Primavara alearga prin venele tale, stiu ca nimic nu-ti este imposibil, de aceea las pe perna ta sarutul meu trandafiriu sa te calauzeasca si sa te vegheze. Biete cuvinte de alint mi se par putine si fara de puterea pe care doar sufletu-mi ti-o poate oferi. Pasare in zbor ma simt si vin la tine in fiecare noapte sa alung ce-i lut, ce-i grav, ce-i nevisat de tine si sa te iubesc.
Fii liber, iubitul meu alb!
Fii asa cum te stiu de cand cerul iti cunostea nemarginirea luminii!
Fii tu, cel pe care il iubesc de atatea vieti!

Primul pas

Pe poarta intredeschisa dintre lumi nu poti intra oricum. Faptura firava mi-e zidita in a ta si continua impletire ne straluceste cararea ce trebuie urmata. Ne suntem alba impacare, iar cerul ni se risipeste in priviri, de aceea trecerea ne este curata si fara de griji. Am presimtiri de poezie pe sub gene si nici o ceata nu o poate ascunde oricat ar incerca. Cuvantul si ideea ne cutreiera unindu-ne pentru cat focul vesnic al muntelui sacru de dincolo de poarta. Batranul zilelor ne-a ocrotit si de acum nimeni nu ne mai poate intoarce din drum. Poate ca aici e iarna grea, dar mi-e cald si bine dupa primul pas ce a depasit ceata. Ce sunt am fost devenind una cu tine, cel care esti fiind ce ai fost.

Cantec

Pe stanca unde te astept de atat timp mi-am lepadat vesmintele, caci in afara de suflet nu am nimic de pret cu mine aici, pe pamant. Simt focul sacru din templul vechi si alb si-l intrezaresc cand dimineata ma mangaie. Stie ca la venirea ta vom atinge buzele noastre de licoarea Miresei Lumii si-i vom pasi pragul, stie ca nimic nu va rupe iertarea dintre noi, stie ca si eu, si tu cunoastem limba straveche si o scriem cu picaturi de sange. Ni se canta deja amandurora, iar intre noi n-au mai ramas decat doua rasarituri si doua apusuri. Ni-s radacinile ceresti si din impletirea noastra reincepe lumea.

Cununa

Prin piele-mi razbate iubirea pentru tine si asteptarea incepe sa doara a orhidee calcata in picioare. Dorul de tine alearga prin petalele mele si mi le frange mereu si mereu...
Nu pot striga. Nu pot urla durerea-mi. Nu pot strabate drumul catre tine. Nu pot face nimic din ce razbate dinlauntrul plin din cale afara. Cum sa strig? Nu am voie... Cum sa urlu? Oricum nu auzi Cum sa pasesc pe-o cale ce poate duce spre alte tinte? Nu pot decat sa raman la aceasta raspantie, asteptandu-te, iubindu-te, intristandu-ma, indurerandu-ma. Plangand si protejandu-te cu lacrimile mele. Din ele ingerul meu pazitor mi-a impletit cununa si a asezat-o cu mainile sale pe fruntea mea atat de aplecata de dureri. Mangaierea lui m-a linistit. Aripile lui m-au inconjurat si abia atunci am stiut ce inseamna sa fii iubit.
La lumina lacrimilor mele a inceput sa ninga si zapada asternuta era menita sa curete noroiul de pe drum. Parea ca nimic nu mai putea intina puritatea flugilor asternuti in graba si asa era.
De acum nimic nu va mai topi albul acesta, de acum nimic nu va mai tulbura lumina, nici iubirea. Astfel imi soptea ingerul...
Daca are dreptate atunci ce voi face cu lacrimile inghetate din cununa mea de lacrimi?...
Sunt spini de-acum si sange curge pe fruntea mea, atat de crunt ranita...
Si fiecare picatura inseamna ca te-am protejat indeajuns ca sa traiesti de-acum....

Cuvantul cu care-ti incepi poezia

M-am ridicat cu gândul la tine, fără nici un semn de întrebare, în plină fărâmă de cer căzut în deşert. M-am ridicat în dreptul inimii tale şi mi-am curăţat cu privirea ta trupul dinlăuntru. Nu mă mai doare carnea în care unghiile mi s-au înfipt cândva, nu mai simt greutatea coridoarelor pustii din imensul labirint prin care am tot mers. Mă simt a ta, mă simt cuvântul cu care-ţi începi poezia zilnic, mă simt perla adormită-n braţele tale vreme îndelungată, mă simt cheia cu care poţi deschide universul, pe care-ai ţinut-o la gât fără să ştii că e a ta. Mă simt răsfrângerea iubirii Lui pentru UN SIMPLU OM, mă simt iederă crescând în toamna sângerie a frumuseţii vieţii. Leagănul poeziei tale mă răsfaţă şi mă face să uit de luntrea veche de la malul marelui fluviu ce inundă mereu lumea în care trăim. În asfinţitul răsăritului de soare ne scăldăm fiinţa împreună, iar dezlănţuitele mulţimi din urma noastră pot fluiera după noi cât vor, căci de-acum suntem UNUL, iar pe inelarul mâinii mele drepte port infinitul primit în dar de la tine, iubitul meu alb...

Suflet calator

Am iesit in timp si el m-a plouat cu vise si taceri. M-am pierdut in pamant si astfel am aflat ce este viata, gustandu-l. Am plans in ploaia timpului fara ca vreo fiinta sa ma vada, m-am plimbat fara sens, spre nicaieri si am aflat de la luna ca tot ce este inrudit cu tine nu este randuit cu nimeni. Timpul este neincrederea in noi, cand nu ai limita de timp poti gandi ce vrei, poti trai ce vrei... Tu esti cel care esti dincolo de ceea ce tu esti. Esti suflet calator in timp si noaptea calatoresti acolo unde este nevoie de tine. Nu te strig pentru ca ma auzi bine, nu te bat pe umar pentru ca ma vezi, te vad, deci vin spre tine si in brate te voi tine cat timp lumina va fi lumina. De tine toate simturile mi-au vorbit, si tu esti un vis adeverit ce se vede prin mine, peste mine, dincolo de mine. Prin lume, peste lume dincolo de orice inchipuire. Visand, zburand, uitand de aripi plutind pe valuri. Vreau tot ceea ce simt, iubesc tot ceea ce vreau, simt tot ceea ce iubesc.Te-ai asternut ca si zapada, incet, dar sigur, in sufletul meu, si ramai acolo cu fiecare sunet care vine si revine.

Iubeste-ne cum ne iubesc si eu!

În marea de iubire scăldată de lumina lunii mi-am curăţat fiinţa şi poate că s-a dezlegat ceva în acea clipă dacă la mine ai venit. Mângâierea valurilor mi-a vindecat durerea şi astfel am fost pregătită să-ţi aştern o faţă de masă mai albă ca zăpada şi pe ea pâinea rumenită a sufletului meu.

Adună-mă în tine şi lasă-mă să fiu lumea ta, în care speranţa mea să-ţi fie ştergar de şters pe mâini, ocrotitor! 

Păzeşte-ne de sângele celor ce nu cunosc credinţa şi-şi trăiesc viaţa în haine cât mai colorate! 

Înţelepţeşte-ne mersul şi vorbirea, alungă ceaţa de pe munţii noştri şi lasă luna plină să ne ascundă în lumina ei!

Înveşmântează-ne în focul de toamnă ce ne-a trecut de pragul casei şi ne-a împlinit!

Iubeşte-ne cum ne iubesc şi eu şi lasă-mă să cânt până la ceasul în care din cenuşă vom renaşte miraculos!