Ia-mi fluturii din palme

Ia-mi fluturii din palme, sunt razele iubirii mele.
Ia-mi fructele livezii care sunt şi ia-mi liniştea camerei albe dimineaţa. 
Ia-mi iarna de pe umeri, ia-mi păsările ce-mi acoperă ochii a tristeţe, ia-mi ciutura fântânii care sunt ca să bei limpede.
Ia cu tine tărâmul de nisip al sfielii ce s-a pierdut ca să simţi atingerea mea.  
Spală-ţi ochii cu apele trezite la viaţă de mâinile mele. Vei vedea dincolo de tot ceea ce nu ai văzut până acum!  
Atinge-ţi urechile cu bobul de rouă al alintului meu şi ai să auzi lumea de a cărei existenţă nu ştiai.  
Gustă pleoapa mea risipită de dorul tău şi ai să treci prin curcubeul ploii ochiului credinţei mele în tine.
Tămâia curăţă pulberea vorbelor rele de pe tălpile tale,   nu-mi vezi iubirea, dar ea veghează asupra ta. 
Din colţul vieţii mele în ruine tot ce înseamnă gânduri bune eu trimit spre tine. Retez cu unghiile piatra munţilor ce ţi-au ieşit în cale să-ţi fie drumul mai uşor. Te iubesc, dar nu vreau decât libertatea inimii şi a gândurilor tale! Aşa că ia-mi fluturii din palme şi fii liber, iubitul meu alb!

Alegere

Sunt iarna si daruiesc alb tuturor celor care nu au. Sunt pas grabit ce uita sa paseasca si daruiesc aceasta pace celor care nu au sau nu stiau ca ea exista. Sunt insasi esenta vietii, libertatea, si o daruiesc tuturor celor ce-si rup unghiile in cautarea ei, celor ce-si construiesc visurile din aceasta caramida, celor ce tin in palme fulgul meu de nea si nu-l inlantuie si nu-l topesc cu rasuflarea lor. Sunt bucuria de a crede in ceva si-o daruiesc tuturor celor ce-si fac raspunsuri din intrebari, celor ce se stiu simpli desi sunt complexitatea unui miracol, ei insisi. Sunt tristetea ce-si daruieste din lacrimi celor care nu cuvanta si nu pot sa-si strige durerea, celor stransi cu usa sau cu gandul, celor ce vremelnic adapost isi cauta in cuibul mortii. Sunt pamant iesit la pensie mai devreme decat preconiza, sunt corabia de la celalalt capat al somnului, sunt raza de soare vanduta la taraba de copilul uitat de mama lui pe camp, sunt scena finala peste care cortina nu cade inca, sunt privirea roza a petalelor cazute din necredinta fetei de pe banca unui parc nestiut, sunt banalul de dincolo de timp si duc povara ninsorii mele mai departe cu fiecare anotimp. Intre mine si nemurire e doar alb intins. Intre mine si moarte e la fel de alb. Nimic nu te poate indruma spre calea cea buna. Doar  tu, omule, poti alege ce ti-e dat...

Tocmind cuvinte

Mă ridici întruna şi mă învălui în harul poeziei.
În podul palmelor tale am sprijin şi ştiu că nu voi aluneca vreodată.
Am atingerea ta caldă imprimată pe tălpi şi gânduri colorate adun din curcubeul apărut după îmbrăţişarea noastră. Mi-ai dăruit din vorbele tale şi cu firul lor nevăzut leg luna ca să o aduc mai aproape de tine. În lumina ei ne regăsim şi eu, şi tu. Acolo unde nu pot ajunge sufletele nepure, în poiana aceea în care sunetele sunt stăpâne şi unde înţelepţii adună lumină pentru mai târziu, acolo mă ţii în echilibru iubind fiinţa care sunt. 
Ai mersul drept, căci eşti demn urmaş al neamului tău, de aceea cred că a trebuit să cunoşti nedreptatea de atât de multe ori. Devii la rându-ţi înţelept şi poate de aceea mă cuprinzi mereu în palme şi mă ridici învăluindu-mă cu poezia ta. Ştii cine sunt, la fel de bine cum ştiu şi eu cine eşti. Ne leagă ceaţa divină de dinainte de apariţia soarelui şi cu credinţa în sânge am să tocmesc cuvintele pentru tine, ca să-ţi traducă în limba pe care nimeni în afara neamului nostru nu o poate înţelege, tot ce simt pentru tine. M-au cusut de tine înţelepţii, nu caut să le înţeleg demersul, doar îndrăznesc să sper că-ţi va fi bine sub peticul meu de cer. Pietre însemnate se ridică şi înţelepţii ni le aşază în lumină, semn că ştiu ei ce căderile prea multe au reuşit să transforme la noi. Priveşte-mă, iubitul meu alb, pas cu pas de acum începe zborul nostru, iar lumea se schimbă la rându-i! Vom fi ce am fost meniţi să fim şi ajutorul nostru va lăsa petale de lumină celor ce nu văd bine acum. Niciodată nu va fi târziu pentru ca ei să găsească drumul spre adevăr.

Tăcerea apelor

Nu-i complicat. E simplu.

Nu este greu să înţelegi plecarea niciodată. E greu doar când vii aici, căci din pântecul mamei sorbi sucul frunzei Copacului Uitării. 

Altfel nu ai putea supravieţui trecerii.

E simplu să alungi frica, să dai chenare într-o parte pentru alţii, e simplu să le prinzi durerea în palme, amăgirile, regretele căzute în abisul sufletelor lor. Chiar e simplu să pluteşti peste locuri pregătite din timp pentru ca apa ce va trece pe acolo să prindă rădăcini şi suflet. 

E greu doar când trebuie să luneci aproape de iubirea Mamei, să-i dăruieşti din ceea ce înveţi, să o iubeşti fără limite şi anapoda nu  poţi dăltui în piatră miracole. Ele au nevoie de lumina soarelui ce le dă viaţă şi le face să zâmbească oricât de dureros ar fi. Fragile revederi acordă timp şi spaţiu pentru adevăruri rostite calm şi cu blândeţe, cu răbdare şi dorinţă. Plutirile-s rugăciuni adresate Lui, unghiurile neliniştite purtând chemările de suflete pereche. În mijloc de foc aprins îmi port şi eu crezul, iar ramurile mi se varsă înspre tine dezvăluind întregii lumi iubirea fără de odihnă, nelimitata libertate a anilor cărora le pierdem numărul. Ai răspunsuri, am întrebări. Nu întreb nimic, deci nu poţi răspunde. Să fie acesta motivul pentru care apele tac? Poate. Ce ştiu e că tăcerea lor ne-a limpezit uniunea sufletelor de dincolo de gândul stelelor pe care le purtăm şi eu, şi tu pavăză.

Încă o zi

Din cartea deschisă numită fiinţa mea doar tu poţi să citeşti aşa cum scrie cu adevărat. În lumina ta, literele mele au alt înţeles. În lumina mea cuvintele rostite de tine se topesc altfel. Mă încearcă zbateri de aripi de fluturi pe care i-am atras de când m-ai deschis, mă linişteşte răcoarea pe care adierea lor mi-o oferă şi mă simt număr demn de luat în seamă de matematicieni cu priviri uimite.

Mi-eşti ghid înţelept printre ruinele din care nu poţi privi decât cu mii de ani înainte, din lespezile aspre ale marilor bătălii adunăm lacrimi de îngeri şi mii de cuvinte pierdute de soldaţi pe câmpul plin de mărăcini ce s-a dezvăluit ochilor noştri.

Mă simt o stea pe care fericirea o invadează de fiecare dată când mâinile tale ating paginile cărţii care sunt, iar inima mea devine filă pe care tu aşterni versuri ce nu vor dormi niciodată.Uneori mâna ta adoarme pe genunchiul meu şi atunci sărutul meu o mângâie inspirând-o pentru încă o zi.

Şi pentru încă o zi...

In taina

Înalţ rugă fierbinte la fel ca-n perioada copilăriei, când aveam gustul basmului pe buze în fiecare zi. Trăiesc fiecare acum cu acelaşi avânt şi mă bucur de tot ce primesc. Nu mai am timp de pierdut, iar fiecare aşa-zisă greşeală adunată de-a lungul vieţii asta m-a învăţat, că va veni clipa în care va trebui să aleg şi nu voi avea timp pentru asta. Deci ce aleg astăzi e bun ales astăzi, ce aleg mâine e bun ales mâine, dar mâine nu există, există numai acum. Ceea ce înseamnă că deşi pot, uneori nu vreau să construiesc ceva fără timp. Dar trebuie, pentru că el a ales să plece. Noi am ales să rămânem. 

Mierea cuvintelor tale a umplut golul din mine chiar dacă fereastra mi-era zăvorâtă bine. Te-am auzit şi m-am trezit cu tine-n suflet. Nu pentru o clipă, nu pentru un minut sau pentru o oră. Ştii câtă forţă a trebuit să torn în tăcerea mea pentru ca tu să înţelegi că vin spre tine. N-a fost din parte-mi, ci din locul unde şi tu, şi eu am scris cândva că trebuie să fim părtaşi la dansul de final. E preţioasă această semnătură, căci e numele nostru neştiut, cel dornic să fie rostit. Nu mai privim înapoi, ci ne semănăm seminţe în palme pentru că din ele să răsară ramuri verzi cu care să cuprindem întregul univers. Iubirea noastră este rodul acestor seminţe, o putere fără egal ce-şi trasează singură drum. Am o mână de stele pusă deoparte pentru tine, iubitul meu alb. Şi am dreptul să ţi le dăruiesc. Atingeri de cuvinte tăcute ai pe frunte şi libertatea îţi fulgeră în priviri. Nimic nu-ţi este imposibil, ai verdele pe care ruga mea fierbinte ţi l-a adus în dar, ai basmul copilăriei mele la îndemână şi mă ai pe mine în suflet. Am să te rostesc atunci când verbele vor decide să se revolte şi numai numele vor fi rostite pe pământ. Un nume pe care îl am gravat în minte şi pe care doar inima mea îl ştie. Din întuneric spre lumină vine şi ar fi bine să începi să numeri... Buzele mele te vor rosti curând!

Culcuş

Am dor de tine printre palme, am dor de tine printre gene, am dor de tine în suflet şi-n trup. 
Am dor de tine în culoarea dimineţii, am dor de tine în seara următoare miezului zilei pline de dor de tine.
Alergi şi tot alergi, iar eu te urmez şi tot te urmez. Şi floarea-soarelui îşi urmează alesul, iar acesta îi dărieşte mereu un apus al răcorii după o zi de arşiţă. Mie-mi aşterni la picioare ceea ce adâncul tău adăposteşte şi astfel risipite sunt toate umbrele. Aşa că mi-e dor de fluturii albi ai mâinilor tale, de lumina ochilor tăi, amprenta alor mei, şi de masa dacică şi luna prinsă în piatră tainică, trupul tău.
Palmele-mi sunt din ce în ce mai fierbinţi, discul solar mi-arată hotarul dintre el şi pământ, iar tu eşti cel dintâi leagăn al meu, cel dintâi cuvânt, cea dintâi corabie albastră a mării care sunt de dorul tău.
Sunt multe oprelişti, dar noi doi suntem unul şi nimic din ce joacă în hora lanţurilor noastre de cuvinte nu ne este străin. Aşa că dospeşte lumina în noi şi culcuş ne este iubirea. Deci, zâmbeşte, căci sunt mereu acolo unde alţii cred că nu pot fi! Iar acolo tot ce pot să spun este că te iubesc!