Spate în spate

Trec prin aceiaşi spini prin care am trecut cândva. Am recunoscut gustul unuia dintre ei şi i-am recunoscut rădăcinile adânci. Sigur este doar faptul că cicatricele mele sunt mai albe ca zăpada şi spinii nu mai pot pătrunde în adânc. Mâinile mele ferfeniţite însă încearcă atingeri, dar nu mai reuşesc să aducă alinare. Sufletul meu prea ars de seceta  încearcă să ajute, dar nu mai găseşte puterea de a merge mai departe. Mă văd plutind pe apă sfântă, te văd luptând pentru mine. Mă văd apărând o credinţă, iubirea. Te văd acceptând să cauţi cât e necesar. Atât cât trebuie ca să mă împlineşti. Şi în toată această luptă, în tot vacarmul asurzitor, de pe faţa lui zâmbetul dispare pas cu pas. E o limpezime sfântă în ochii tăi, acoperit de lumina noastră cum eşti, e o clipă nepreţuită în toată această aşteptare a ta şi răsărit al meu. Am căzut odinioară, dar astăzi armura ta îmi dă putere. Spate în spate, umăr lângă umăr, prin ploaia neizbânzii de atunci răzbim chiar dacă aripile mai sunt pe jumătate. O aripă tu şi o aripă eu.

Plata

Nesfârşite pânze de păianjen s-au ţesut din ce visam şi m-am prins în ele din prea multă speranţă.
Am obosit şi tristeţea mea nu a mai ieşit din colivie chiar dacă i-am deschis uşa, demult.
Odaia mi-e plină de seva durerii, iar trupul mi-e sfâşiat de Alb. Mă simt paralizată, dar nu de frică, ci de efortul de a fi sperat mereu de-a lungul vieţii. Am şi plâns când am înţeles că visul meu e nătâng, am şi râs ca orice nebună când am primit rana ivărului de la uşa pe care iubirea mea o deschidea. Nu era apă în locul în care mi-am înfipt rădăcinile, dar am aflat târziu, de aici neputinţa de a mă mişca. Am fost nevoită să explic fiecare răsărit, a trebuit să accept că nu am niciodată dreptate şi pas cu pas inima mea a rămas fără minuni. Întrebările mele au rămas fără punctuaţie şi m-am oprit. Încet, fereastra nu s-a mai deschis, iar lumina n-a mai fost necesară. Totul devenise întuneric. Ştiam că aşa trebuia să fie, dar în ciuda pânzelor de păianjen, credeam că încă pot găsi o cale să aştern cuvinte. Când n-am mai avut pe ce să scriu şi pana mea albastră s-a tocit am pierdut speranţa şi lumânarea mea s-a stins în tăcere. Iubirea ar fi trebuit să lumineze totul, m-ar fi putut ajuta, dar în urma mea am auzit o uşă închizându-mă. Aşa am înţeles că orice aş alege, trebuie să plătesc cu libertatea mea. Şi am plătit...

Gustul luminii

Cred că mi-am întors cândva spatele şi de la asta mi se trage durerea greu de definit ce mă cutreieră în fiecare zi. Evident, am greşit, deoarece fiecare mişcare a mea este cumplit de greu de suportat.
Cu ochii închişi îmi revăd căderile. Împiedicările nenumărate m-au vlăguit, paşii mei n-au mai fost asemeni visului meu, dar am străbătut întunecări, legări mâloase, ape adânci, călăuzită de strălucirea unei scântei vii de la rădăcina soarelui. Setea inimii mele, lovită până în adâncuri de seceta ultimei veri, e cumplită. Lăstărişuri taie din carnea tălpilor altădată senine, săgeţi de cuvinte rup hainele trupului meu pe alocuri fără de răni, dar mâinile mele continuă să aline străinii doar pentru că sunt sigure că printre ei există şi îngeri. 
Şi poate că scânteia mă va surprinde cu o minune. Şi poate că deşi nu par, eu încă mă rog, când vântul trece prin ierburile dimineţii, să pot uita, să pot spera, să pot visa din nou.
Şi totuşi, durerea există. Şi doare.  
Dar gura mea poartă gustul luminii şi ochii mei se deschid şi văd soare.

Cu picioarele pe pământ

M-am pierdut.
În cea mai infricoşătoare dintre Păduri. Nu zăresc nici o urmă, nu găsesc nici un semn, nu descopăr nici o trecere anterioară de om, animal sau zeu. Am păşit pe întuneric până am dat de un lac adânc şi de la cea dintâi sorbitură mi-am recunoscut  lacrimile.  
Mi-am conştientizat rătăcirea şi în timp ce genunchii mi se răneau în crengi şi rădăcini am înţeles că mă izbeam de propriile gânduri. Ciudat mi se părea că nu sunt speriată, aşa cum altădată mi s-ar fi întâmplat. Nu era nici un fir de nisip  prin care tălpile mele să se afunde, nici un fir de iarbă pe care să-l aud crescând, nici un nor pe care să-l pretind ca fiind al meu. Nici stele nu am cules în palme, cum reuşeam atât de des înainte. M-am sprijinit de ceea ce credeam că este un copac puternic, cu rădăcini adânci, şi mi-am dat seama de ce simţeam atâta durere în spate. Aripile mele nu mai erau vii. Convingerea mea, că s-ar putea să văd cumva greşit, s-a năruit în clipa în care m-am privit în oglinda lacului de lacrimi. Două cioturi însângerate se iţeau triste dintre umeri. Nici frunzele pe care le credeam ale toamnei nu am strâns cu degetele mele, căci însângerarea lor nu mi-a dat voie. Simţeam freamătul buzelor mele ce voiau să-şi urle durerea, dar nici libertatea aceasta nu-mi era îngăduită. Târziu, în plină tăcere, mi-am dat seama că pentru cea prima dată eram cu picioarele pe pământ.

Am început să cred în mine

De astăzi am început să cred în mine. Soarta mea s-a despletit la cea dintâi ploaie de toamnă şi ca să găsesc curajul a trebuit să trec prin teamă. Ca să învăţ iubirea am trecut prin ură, ca să mă descopăr a trebuit să uit mai întâi de mine. Mă micşorasem într-o altă toamnă şi a trebuit să învăţ din căderile ei de frunze. M-am albăstrit în clipe grele, am adormit în braţe de jivină pândind o clipă vie ce-şi recunoştea înrudirea cu mine.
Am fost pradă umbrelor, uneori mi-au îngheţat rădăcinile, dar cel mai dureros a fost când ochii mi-au rămas pironiţi în gol. Mi-am luat adevărul la palme şi încet şi-a venit în simţiri. Apoi, încet, pleoapa mea n-a vrut să mai cadă, mintea mea a refuzat să mai înţeleagă şi inima mea s-a vrut în sfârşit ascultată. Paşii mei merg drept de astăzi, de când am început să cred în mine, iar vălul propriilor mâini mi s-a luat de pe ochi.

În plină toamnă

Am ridicat cea dintâi frunză a toamnei şi marile dureri ale vieţii au venit, dar nu întâmplător. Eram pregătită pentru ele. Am crezut că voi fi strivită sub greutatea lor, dar cu cât credeam mai mult că este aşa cu atât îmi înţelegeam puterea. Creşteam, mă maturizam şi deveneam mai mult. Am crezut că împiedicările mele vin de la puţina-mi putere, dar mă loveam pentru că eram pregătită să învăţ şi mai ales să aflu cine sunt. E plin acum de frunzele toamnei în jurul meu, soarele mi se scurge pe coapse, iar răsfângerile lui adorm singurătatea celor ce au uitat de unde au venit. Ridic frunză după frunză, ascult, privesc, simt şi înţeleg. Nu mai este timp pentru umbre, nu mai este timp decât pentru lumină şi răsucesc cu o mână sigură cheia sufletului meu pentru că mi-am înţeles menirea în plină toamnă.

Moartea unei clipe albastre

În oglinda Timpului mi s-au agăţat mânecile rochiei mele albastre. Gândeam că teama mi-a adunat prin tivuri rămăşiţele durerilor uitate de mine undeva, prin colţuri nemăturate din lipsă de timp, şi aşteptam să văd curgând sânge. Nu eram eu însă ceea ce ochii mei vedeau. Mi-eram străină. Imaginea din oglindă se răsfrângea în mii de atitudini colorate intens ce încercau să-mi descopere rostul. Şi poate că pana albastră a tăcerilor mele dese atingea inima fiinţei din faţa mea, dar eu nu vedeam nimic. Şi poate acoperită de vălul gros al lacrimilor nu reuşeam să-mi recunosc albeaţa chipului. Şi poate că cenuşa visurilor mele acoperise oglinda... Stăpână a lui Astăzi, l-am aruncat la gunoi pe Ieri şi Mâine nu m-a mai vrut în preajma lui. Fragilitatea din oglindă nu putea fi înţeleasă de curcubeul zâmbetului ce mă trezea la viaţă şi care nu ştia ce înseamnă să te atingi de mucegaiul furcilor caudine ale sorţii. O lume ascunsă îmi părea propriul suflet chiar dacă îl priveam direct în ochi. Desluşeam cu disperate eforturi o lumină şi mă durea încercarea de a auzi. O clipă albastră murea şi sufletul ei se izbea de oglindă căutând orizontul, fericită să-şi cânte libertatea. Trecând pe deasupra mea, curajul clipei albastre ce murise mai devreme s-a lovit de pana ce aştepta să fie inspirată şi astfel înarmată nu mi-a mai fost teamă să rescriu pagina lui Mâine.