Femeie iar

Cercul ce-mi strângea fruntea, atât de aprig înainte, s-a rupt la gândul meu cel bun. 
Sunt ceea ce vreau să fiu, ce aleg să fiu. Şi mi-am lăsat privirea să se potrivească în albastrul cerului liber, mi-am lăsat trupul să-ţi înţeleagă mângâierea prin nevenirea ta şi am primit recompensa de a fi mamă chiar înainte de a fi femeie. 
Am ales feminitatea, drept urmare mi-am lăsat părul să se răzvrătească şi să curgă împotriva curentului. Mi-am aruncat hainele, total nepotrivite, ştiu că sunt eu însămi fără ele. Mi-am lăsat lumina să mă îmbrace şi astfel balanţa s-a echilibrat. 
Locul în care pot să fiu, locul în care pot să las să iasă la suprafaţă femeia din mine există, nu e o iluzie. Nimeni şi nimic nu-mi poate opri procesul de transformare, e dreptul meu divin. Căluş am purtat o viaţă, de aceea astăzi rostesc dezarticulat cuvinte. Mi-e dor de mine, mi-e dor să fiu eu cea care sunt. M-am mântuit de alb şi obrajii mei s-au colorat. M-am lepădat de negru şi visul meu s-a luminat. Dulcele strugure ce n-a fost atins de ploaia rece a toamnei m-a îmbrăţişat şi parfumul lui a lăsat o amprentă veşnică pe mine. Am să las apa să cureţe ce trebuie curăţat, vântul să scuture ce e de scuturat, soarele să lumineze ce trebuie luminat, aerul să facă ordine prin universul meu interior, iar pe tine, nevenitul meu, te las să fii când nu eşti şi să nu vii când eşti deja aici ca să înţeleg că am redevenit femeie.

Aştept...

Îmi port bucuriile cu mine, presar scântei de suflet peste tot şi aştept să descopăr perle în scoicile suferinţelor pescuite din ape adânci, în clipe în care mi-am ţinut răsuflarea. Uitasem de femeia din mine, uitasem că nu trebuie să-mi fie frică de moarte. Fără de ea ce rost ar avea viaţa? Pântecele meu şi-a strigat împlinirea, prizonieră în colivia umbrelor fiind, iar de atunci coşmarurile mele au rămas în prinzătorul de vise. Brăţări de frunze mă înalţă în vârtejuri nezgomotoase şi spinilor le număr clipele rămase. Şovăiala nu m-a vrut de partea ei şi cerul întreg s-a luminat la vederea aripilor mele până la el. Până la altar m-a condus o lacrimă şi abia acum ştiu că a fost a mea. Până la lumină m-a condus o lumină şi abia acum ştiu că era a mea. Neodihna cailor mă cheamă cu vorbe de alint şi mi se adâncesşte sub pleoape rapsodia libertăţii. Singurul teritoriu fertil rămâne inima mea şi aştept...

Sunt Toamnă şi e iarăşi vremea mea

Priveşte-mă! E iarăşi vremea...

Mi-am scuturat clipele grele şi s-a înroşit pământul, iar coaja lui îşi strigă durerea cu buzele arse de sete. Şi nu sunt nori, nu ştiu de ce, şi soarele erupe complicat şi des, şi dulci seminţe aşteaptă ploaia să le călăuzească ieşirea dinlăuntru. Pândesc departe păsări flămânde deşi iarba se opreşte din drumul spre culoare. Poate că am plâns prea mult altădată şi acum e secetă în ochii mei, poate că argintul conturului meu a uitat de unde vine, poate că vântul a alungat toţi menestrelii cetăţii şi pustiul ei mi-a negat pornirea spre înalturi. Şi totuşi, când închid ochii mă văd în mijloc de miracol, şi totuşi, când îmi deschid gura se aude din adâncuri un cântec ce mi-aduce harul înapoi pe frunte, şi totuşi, mi-ajunge suferinţa şi vreau să plâng din nou, de fericire. În zodia trăirilor mele şi-a făcut pacea culcuş şi din cuptor Măicuţa Vineri scoate pâinea sufletului meu, crescută cuminte, frumos şi alb, şi o împarte tuturor. Îndrăznesc să cred că de astăzi pământul va sorbi din binecuvântata-mi ploaie ce curge din curcubeul regăsirii mele. Îndrăznesc să rostesc cuvintele fermecate ale recunoaşterii: "Sunt Toamnă şi e iarăşi vremea mea!"

Somn de început

Am adormit între zile rele şi bune cu părul răsfirat pe gândurile mele triste. La marginea ochilor mei câmpul se pregătea de căderea zăpezii şi-mi aştepta paşii. "E vina mea", mi-am spus, că mi-am lăsat pleoapele să cadă fără de protecţie, de aceea săgeţile ciulinilor s-au înfipt în glezna mea. 
Niciodată nu mi-au tremurat mâinile ca atunci, niciodată n-am simţit gheaţa în sângele meu ca în clipa în care cearşaful rece mi-a legănat visul. În aerul tragic al întâlnirii cu mine, cea din vis, o pasăre albă a început să cânte şi petalele sufletului meu au rămas netulburate. Am aruncat povara strânsă cu sârg şi m-am eliberat de sâmburii nerodiţi. Cu fruntea mea albastra m-am izbit de cer şi mi-am risipit durerea uitând de ea. A fost dorul de mine prea puternic, a fost nevoia de linişte mai aprigă ca vânturile stepei, a fost adâncul cusut cu apa destinului meu şi ce a fost săpat cu toate cuvintele acum era acoperit de tăcere. Struguri copţi la lumina lunii pline se lasă culeşi de mâinile mele albe de atâta aşteptare a binelui, iar vinul ce se scurge pe buzele mele rupte îmi vindecă fiinţa cu sfinţenia lui. O atingere mai pură ca apa vieţii m-a trezit. Aripi de îngeri mă trezeau la o nouă viaţă. Era începutul, din nou. 

Vindecare

Am păşit în baia de lumină a focului divin din mine. Abia când pieile altor vieţi au fost îndepărtate şi m-am acceptat aşa cum sunt am găsit puterea de a merge mai departe. Am stat în lumină şi am aşteptat să cresc. 
Ochii mi s-au deschis când mi-am binecuvântat suferinţa, când mi-am acceptat rănile şi am corectat nedreptatea ce nu-mi oferea echilibru umerilor. 
Inima însă a ales deschiderea abia atunci când am rostit adevărul ei cu voce tare. I-am simţit duritatea, umiditatea şi mirosul ei intens de sange sacru l-am perceput. Am stat în lumină până la completa curăţare şi apoi am eliberat razele de soare ce mă hrăneau rămânând pe veci surori. Mi-am spălat trecutul în lumina vieţii şi am lăsat ce-mi prisosea pe mal. M-am tot întrebat de câte ori am murit şi am renăscut în această viaţă, şi am primit răspuns. Am înţeles rostul încercărilor de după trezire, purificarea. Am înţeles rolul demonilor scăpaţi din lanţuri, şlefuirea mea până la esenţă. Am primit îndrumare în clipa în care nu ştiam unde să merg, iar în timpul luptei mi-am dat seama că lumina ce mă călăuzea eram chiar eu. Abia atunci m-am vindecat.

Spate în spate, mereu

Spate în spate. Aşa am luptat întotdeauna. Aşa am stat de-a lungul veacurilor ce au trecut peste noi. Când mi-a fost greu ai fost mereu în umbră, sprijinindu-mă, apărându-mă, spunându-mi că eu sunt. Când ţi s-au aşternut obstacole în faţa te-am sprijinit la fiecare trecere şi m-am rugat pentru tine, cu tine, spunându-ţi că eşti tu. Mă privesc prin ochii tăi şi văd un cal alb mai liber ca oricând. Te zăreşti în ochii mei, liberă luptătoare a iubirii. În pădurea liberă din care ne luăm puterea e lună plină iar. Zăresc cu sufletul Poiana Pietrelor Albe ce ne-a chemat la ea şi ne-a dezvăluit trădarea. În cea mai adâncă dintre fântâni am căzut atunci şi nu ai reuşit să mă prinzi. Acel drum al meu s-a oprit atunci. Acel drum al tău a fost oprit la rândul lui. Au urmat altele, dar povestea ne-a rămas pe buze până la eliberare. Până astăzi, acum. Sunt iar în Pădurea mea, iar Tatăl meu mi-a spus la venire adevărul. M-a primit cu tine, m-a primit cu el şi apoi, după sfârşitul unui vis am redevenit eu însămi. Eram spate în spate cu tine. Iar. Ca întotdeauna. Aşa ne-a învăţat Marele Preot să luptăm. Doar că acum ai reuşit să mă prinzi de mână la timp. Şi m-am trezit!

Trepte

În fiecare clipă descopăr rani şi încerc să le vindec. În fiecare astăzi adun durere şi las apa vieţii să ia lacrimile cu ea. Am leacuri şi ierburi prin păr, am gânduri bune şi lumină de dat.

Dar în mijloc de suflet un zâmbet trece prin travaliu. În mijloc de suflet lumina trăieşte intens şi chinul ei îndepărtează impurităţile. 

Mi-am scos chipul, îl privesc uimită să descopăr cum mi se scurge toamna prin pleoape şi nu pot să nu mă întreb ce s-a întâmplat cu mine. Mă tot întreb de ce m-am pierdut şi de ce regăsirea mi-e interzisă. De ce mă simt clepsidră şi timpul mă foloseşte ca motiv pentru trecerea lui prin minte şi suflet. Vin oameni de departe pentru dreptate şi ei ştiu că viaţa este o luptă pentru suflet. Şi nu mă pot mişca, şi nu mai pot înţelege faptele lor, şi nu mai pot spera la libertate-mi. Şi poate că pelinul mâinilor mele va redeveni cheie. Poate că de aceea am uitat să privesc apa ce nu ştiu de ce nu vrea să mă cureţe. Trepte mă zbat să urc căci mi-e dor de acasă şi răspuns nu am.