Pădurea albă

Din ameţeala trezirii m-am ridicat să umblu şi de rădăcinile tale rupte mi-am agăţat faldurile rochiei. Genunchii şi braţele mi-au fost rănite îndelung, amintindu-mi de dureri trecute. Sfâşiată, fără de împlinire, în miez de noapte, mi-am lipit obrazul de cămaşa ta de zale şi nu am simţit deloc răceala ei, ci doar o căldură miraculoasă ce izvora din inima ce bătea sub ea convingându-mă că e locul unde pot să-mi odihnesc fiinţa târâtă prin atât de mult noroi. O pasăre albastră a zburat deasupra noastră şi penele ei ne-au acoperit pe mine şi pe tine. Iarna era la capătul pădurii şi se apropia sărutând fiecare frunză întâlnită în cale. Paşii ei încălzeau cu atingerea lor pământul, căci acesta se lăfăia sub haina ei pufoasă, şi somnul lui îi aducea odihna binemeritată. Cortegiul alb a ajuns până la locul dezrădăcinării tale şi acolo, rochia iernii a fost sfâşiată la rându-i. Mii de fluturi albi au început un dans fără sfârşit şi Iarna a zâmbit iertătoare. A atins cu mâna ei lungă marginea rochiei şi rănile s-au vindecat. Rădăcinile tale nu mai erau, dispăruseră, iar tu erai mai liber ca oricând. Fluturii albi m-au nins şi rochia mea a luminat pădurea cu putere. Şi chipul tău s-a luminat apoi. Şi ochii mei te-au văzut atunci întâia oară, iar în ritmul inimii tale am adormit, aidoma pământului. E mult până la primăvară, e puţin? În pădurea albă timpul nu se măsoară în cuvinte, nici în secunde, nici în nisip. Drept urmare somnul meu va decide cât de lungă va fi iarna ce va curăţa suflete pentru noul pământ odihnit...

Vine iarna pentru restul lumii

Ne-am regăsit la hanul fără de răscruce şi în roşu vin m-ai botezat din nou. Am stat de atât de multe ori spate în spate că amintirile nu aveau cum să nu revină, iar rănile din ultima luptă mi-au luminat drumul până la tine, înger cu spice de grâu coapte în plete. Am înţeles că drumul nostru e abia la început, ne-am risipit în cele patru zări din frică, din durere, din suspin şi din poverile adunate. Sărută-mi zăpada din suflet şi lasă-mă să ning peste tot ce este rău! Doar fulgii mei de nea, de care se împiedică hoţii de lumină, pot să dăruiască oamenilor liniştea iertării. Am să sărut lacrimile sufletului tău şi mângâierea lor va ploua peste tot ce e rău. Doar cadenţa ploii tale mai poate ridica pământul acolo unde este locul lui. Picăturile tale biciuie obraji mai groşi decât ar fi normal şi nici un drum nu mai e liber pentru pelerini de formă.
Cu mantii albe ne-am acoperit tăcerile, cu gânduri limpezi ne-am înarmat pentru lupta pe care am fost menite să o dăm, iar cheia Porţii va rămâne ascunsă până când viaţa va răsări din nou, în noi. Eşti armura pe care o port şi sunt pavăza ta în această dimensiune, iar ce se scrie în Cartea Vieţii astăzi nu va fi uitat niciodată. Deci peste paşii tăi eu îmi voi pune paşii şi peste calea mea se va aşterne calea ta şi împreună îi vom răpune pe cei ce fură lumină. A fost o iarnă blândă nu de mult, a fost prea multă gălăgie pentru viscolul final, viaţa mea a vrut s-o ia înspre neant, însă tu i-ai spus nu, căci mă voiai lângă tine. A fost o toamnă plină de clipe fără viaţă, când drumul tău în rănile trecutului a vrut să te împotmolească, dar frânghia mâinilor mele te-a adus înapoi pe linia trasată de fire nevăzute de destin, căci te voiam lângă mine. Şi vine iarna pentru restul lumii, şi vine vreme grea peste noi toţi, dar ceea ce am învăţat amândouă în poiana cu Lumină vie ne dă puterea de a străbate scara ce trece de nori şi ajunge dincolo de gând. Spate în spate vom fi când crivăţul va încerca să ne doboare, spate în spate vom sta când de troiene vom fi acoperite, spate în spate... Tu şi eu. O fata verde-albastră ... Ridică-ţi fruntea către orizontul curcubeului ce ne aşteaptă după ultima bătălie şi astfel şi coloana mea va fi mereu tot dreaptă!

Sceptrul Lupilor Albi

A fost o vreme a libertăţii depline. 
A fost o vreme a iubirii fără de oprelişti. 
Un timp al vieţii fără de moarte, când întunericul şi lumina erau de acelaşi fel. Târziu, dar mi-am înţeles menirea ca fiinţă. Am început să-mi ascult inima şi sufletul meu a tresăltat de bucurie.
Din mijlocul întunericului m-am ridicat şi una cu Lumina şi cu stelele am devenit.  
În timp ce în unii întunericul iadului era stăpân, altora lumina le umplea sufletul.  
Lumina vine doar la cel ce caută. Dificilă e doar calea de început, ce duce la Înţelepciune. Piedici multe în calea mea am avut şi cu zdrelite degete am urcat, dar am răzbit şi m-am eliberat prin tăcere de legătura cuvintelor. M-am aşezat în mijlocul întunericului, privindu-l drept în ochi. Am desfăcut sufletul meu din legăturile nopţii şi cu toată puterea am scuturat, până când a fost eliberat în sfârşit. 
Şi astfel, cu Sceptrul Luminii în mâini am înţeles că îmi este corpul o planetă învârtindu-se în jurul stelei centrale. Eram liberă, eram unul din Sorii ce lumina întunericul. Vedeam viitorul clar şi înţelegeam urmarea. 
Fiică a Lui, urmam cu sufletul ce cale îmi arătase cea dintâi dintre razele pe care ochii mei închişi le-au văzut. În liniştea acelor vremuri mi-a fost uşor să adun pentru drumul meu lung pe care îl simţeam venind. Unimea ne era brăţară pe mâna noastră dreaptă şi curcubeul ei ne arăta ce este bine sau rău. Fiu al Lui, aveai de condus fire spre Soare, dar şi de cercetat nisipul din care Marile Piramide creşteau. Din gând în gând ne-am fost aproape unul altuia şi eram mână în mână, dar nu la fel ca alţii. Eram Lupi Albi... Şi eu, şi tu.
Apoi a venit dimineaţa în care am zărit cum norii negrii se adunau la orizont. EL ne-a spus că noi trebuie să salvăm Sceptrul şi să găsim cea mai înaltă dintre obcini pentru a-l ascunde de ochii hoţilor de Lumină. Poporul nostru avea un frate geamăn în munţii ce purtau doar verdele pe fruntea lor şi acolo, printre cei nemuritori, aveam să ducem numele nostru mai departe. 
Nu ne-a mirat că mâna mea s-a prins de mâna ta cu trăinicie. Nu ne-a mirat nici că drumul spre înalturi nu părea deloc o fugă, că pregătiţi eram pentru asta demult şi ne-am purtat comoara spre cei ce ştiau că venim.
Din spate se simţea durerea, ne ardea întunericul ce cucerea pas cu pas teritorii. Dintr-o dată am obosit şi tu, şi eu. Era ca şi cum nu mai puteam înainta. Nu puteam să ajungem în munţii unde se închinau Lupii Albi, cei fără de moarte. La capătul pădurii zăream râul fără de nume, dar şi paznicii celor plini de ura ce colcăia în venele lor pline de întuneric. Ne-am strâns de mână, ne-am privit adânc în ochi şi ne-am rostit cel dintâi legământ.
Armuri închise la culoare ce încercau să dea de urmele noastre se iveau din ceaţă. Multe, din ce în ce mai multe. Iubita noastră Lună strângea la piept toţi norii ca nici o rază să nu ne lumineze seminţele din noi şi astfel să atragem atenţia. Sceptrul ne-a condus pe mine şi pe tine pe cărarea pietruită ce ajungea la râul învolburat. Treceam pe lângă chipuri înveninate şi nesfârşita ceaţă ne ascundea de ochii lor. La cea mai mare piatră ce marca înaltul, acolo unde noaptea coboară Dumnezeu, câţiva înneguraţi din marea ceată de întuneric ne-au înconjurat.
Dar amândoi ne cunoşteam menirea şi ochi în ochi, mână în mână, frunte în frunte, gând în gând am lăsat Lumina să ne transforme. Cu mantii albe am fost acoperiţi, iar când norii au scăpat Lunii din îmbrăţişare şi ceaţa s-a risipit, armata hulpavă n-a mai văzut decât doi lupi albi, fii ai pădurii seculare, ce în taină păşeau pe cărarea de peste râu. Întins a fost drumul, dar cu sceptrul la noi am atins Piatra Intrării în Muntele Sfânt şi nemurirea ne-a fost dăruită prin cei ce au venit odată cu noi, dar în pântecele mele purtaţi. 
Legământul ne-a fost sacru şi am rămas Lupi Albi şi liberi...
...Ne-am regăsit în zorii celui mai crunt război. Dar ştim şi eu, şi tu că astăzi e vremea când Lupii Albi se trezesc la viaţă şi vor ridica planeta care suntem cu Sceptrul de Lumină. 
E vremea când noi vom fi iarăşi noi. Clopotele bat iarăşi a LIBERTATE, a LUMINĂ, a IUBIRE. 
De mână ne vom prinde cu toţi şi toţi cei ce poartă semnul pe spate, cel dat de Dumnezeu, îşi vor împlini menirea de a redeveni lumină. 
Privindu-mi curcubeul brăţării de la braţul drept am înţeles că este vremea mea, căci de astăzi am revenit în Lumină.

Primul pas

La capătul drumului viorile nu au mai cântat şi copacii nu şi-au mai mişcat ramurile în ritmul lor. În faţa mea erau treptele cerului, dar şi cea mai tristă prăpastie pe care am întâlnit-o vreodată.  Fluturii aripilor mele m-au avertizat că tremură şi că nu mai au puterea de a mă susţine. Fără de ei voi redeveni lut, nisip, cenuşă. 
"Dar dacă redevin ce sunt. Lumină", i-am întrebat eu. "Şi dacă nu cad, ci mă ridic atingând iubirea ce m-a călăuzit întregul drum?!" Mi-am descătuşat paginile albe, nescrise, le-am încălzit cu răsuflarea mea rădăcinile şi am aşteptat să le aud simfonia. Cuvintele mele nu s-au mai aşternut, cum o făceau pe pământ, ci au alergat până la lună spunându-i că fără ea soarele nu poate trăi. Apoi s-au întors la mine şi mi-au spus din partea LUI că fără de mine nu se poate.

Prăpastia s-a apropiat de mine, dar nu mă mai temeam de acum, ştiam că forma mea argintie îşi va lua zborul spre dimineaţă, ştiam că mă voi uni cu Lumina de unde izvoram odinioară.

Sufletele trec după voia lor dintr-o viaţă în alta, dar nu oricum, ci curăţate de tot ce le-a întunecat. Lumina le călăuzeşte. Sufletul ştie care îi sunt căile: om, libertate şi lumină. Când se ataşează de rău, de neînvăţare şi de întuneric, simte doar obstacolele. Sunt liberă să intru în focul pur al luminii, căci sunt lumină şi nu mi-e teamă de rău, sunt om şi nu mi-e teamă de carne. M-a strâns în chingile ei şi mi-a tăiat răsuflarea viaţa uneori, dar numai cei curaţi trec prin Poarta flăcării pure nevătămaţi. Curcubeul razelor de lumină se reflectă în sufletul meu şi aşa am înţeles că nu am început, nu am sfârşit. Am mers drept, am mers bine căci mi-am făcut calea dificil de parcurs şi nu oricine ar fi mers ca mine.

Am păşit pe treapta dintâi şi ce a fost prăpastie a dispărut. De acum fluturii aripilor mele nu vor mai obosi niciodată.

Fir de Speranţă

Lumea, aşa cum el o ştia, era o epavă eşuată în nisipul primei întâlniri cu credinţa.
Orele răzbăteau la capătul luminii şi nimeni nu avea puterea să oprească ceea ce trebuia să se întâmple. Se născuse cu datoria în sânge şi din înaltul pe care-l judeca după zborul lui văzuse într-o zi o floare albă ce-şi căuta împlinirea. Pe chipul ei, Cel care o crease, aşternuse versuri albe şi când rimele dureau buzele ei deveneau fâşii. Un gând de ocrotire fără limite încolţea în mintea lui şi n-ar fi suportat s-o vadă vreodată atinsă. Nobleţea izvorăşte dinlăuntru, nu e primită moştenire, astfel că din înalturi o veghea. Împărţea din locul ei lumină şi la izvorul ei veni într-o zi şi el să-şi stingă setea. Apariţia lui o miră. De sub brazda întoarsă de visurile florii albe Speranţa îşi făcea simţită prezenţa şi firul ei plăpând i se agăţă de mână. Întârzie în faţa ei cât să îi spună cine e şi ea îi dărui o piatră albastră să ţină minte drumul înapoi. Cu firul Speranţei în ciocul puternic, cu care împărţise dreptatea înainte vreme, îşi reluă zborul şi ispititorul înalt îl chemă din ce în ce mai tare. Uită de firul prins de el şi acesta se rupse. Floarea rămase cu Speranţa frântă în palmele ei albe şi abia atunci înţelese că vorbele pot fi aruncate, dar fără de pământ bogat nu pot prinde rădăcini. Îl iertă şi misiunea şi-o urmă împăcată, deşi gustul amar îi venea din când în când pe buze. Vindeca atât cât lumina ei o lăsa, amorţea dureri, aprindea scântei şi alunga norii tristeţii de pe cerul tuturor. Al ei era însă mereu, mereu mai înnorat, dar îşi asumă partea de linişte pe care trebuia să o dăruiască.
El număra răsărituri, ea trăia la lumina lunii. El scria numele ei pe nisipul lumii ce se destrăma încet, iar ea risipea mărgele din şiragul vieţii ei. Şi când soarele a început să ardă, de sete, el şi-a amintit de izvorul cu pietre albastre şi de floarea albă ce-i luminase calea. Firul Speranţei era păstrat în coaja unei nuci aurii. El îl găsi pe al lui uitat printre aripi. Întrebările lui nu mai aveau rost, dar au fost ascultate. Răspunsurile lui nu mai aveau rost, dar au fost primite. Şi firul Speranţei s-a vrut reînnodat. Iertarea a fost cea care a decis că apa luminii e pentru toţi. Nici EL nu a venit pentru cei care merg drept, ci pentru cei care greşesc şi a spus că-i iartă. Floarea albă a iertat la rândul ei şi o punte s-a ivit peste apă din piatra primită în dar de la ea: PRIETENIA. Ea ştia că doar cei care se aliază rămân puternici, doar ei pot trece pe poarta lumii care se năştea sub ochii lor din rămăşiţele celei pierdute pentru totdeauna.Şi el ştia la rândul lui...

Plecarea mea

Îmi amintesc ziua plecării. Ştiu pe de rost şi primul şi chiar şi cel din urmă pas. Şi ceaţa ce-mi acoperea privirea, şi floarea pe care nu am apucat să o mai iau cu mine, şi bruma întărită nefiresc pe trepte, şi prea fireasca mea tristeţe atât de clar mi le-amintesc. Marea ce se aşternea timidă lângă vălul meu, nisipul ce-mi invada căptuşeala rochiei şi mă chinuia când îmi luam tălpile la purtare din nou, genunchiul rănit în orgoliu de răsuflarea gheţii şi vântul ce aştepta să mă mângâie printre lacrimi. Din strigătul de înger s-a născut primul fulg de nea şi am fost de faţa la căderea lui. Ca să nu plece supărat i-am tăiat o şuviţă din părul meu  pe care a primit-o bucuros că nu mai este singur. Dar vremea se schimba şi fulgii de nea veneau la cădere unul după altul. Au fost atât de mulţi încât vălul meu a rămas fără susţinere. Ceea ce bogăţie verde-albastră se regăsea pe umerii mei, a rămas fără de vlagă după ce furtuna de zăpada şi-a împlinit destinul. În lumina Lunii din noaptea de dinainte de plecare am stat şi mi-am primit răspunsurile. Am înţeles că trebuie să mă las în mâinile LUI cu totul, am contemplat jertfa cu blândeţe şi cu iubire am acoperit albastrele întinderi peste care alergasem de atâtea ori. Îmi amintesc plecarea. Şi ploaia de cuvinte nerostite care i-a urmat, şi paşii neduşi până la capăt, şi via neculeasă, şi cartea mea nescrisă... Lipsea ceva, simţeam că nu reuşesc să desluşesc printre imaginile ce mă tot năpădeau acel ceva pe care voiau să mi-l rostească la ureche. Abia târziu, când de toate treptele am trecut, pe ultima din ele o sclipire scurtă, ca de far aprins pentru naufragiaţi, s-a atins de umbra mea. Era târziu însă, deja păşeam în lumină şi la cel de dinainte de cel din urmă pas mi-am întrezărit durerea şi suferinţa îndurate. Lumina ultimului pas le-a şters însă definitiv din mintea, sufletul şi inima mea.

Libertate

S-a îndreptat copacul care sunt, căci ploaia binecuvântată i-a sărutat rădăcinile, iar libertatea mea şi-a prins mâinile în coama calului tânăr ce fugea mai repede ca vântul prin câmpie. S-a ridicat vălul pe care nimeni nu îndrăznise să picteze vreodată, de negru ce era, şi ochii mei s-au limpezit. Nările fremătânde ale armăsarului ce mă ducea departe de ceea ce niciodată nu am fost scoteau un abur cald ce îmi purta de grijă. Soarele apunea în clipa în care copitele fără de potcoave atingeau tărâmul fără de lacrimi. S-au înţeles pe drum perfect libertatea mea şi supremul spirit ce-şi cunoştea menirea. Fluturi înmuiaţi în lumină corectau trecerea noastră şi visul meu trecea de la astăzi la mâine, dăruindu-mi seminţe de speranţă pentru mai târziu.
Nedrepte tabieturi de nedrepte forme de lut destul de ars prin cuptorul vieţii obturaseră o cale scrisă pentru mine, de aceea îndepărtarea mea a fost atât de aşteptată. Nimic nu ar fi reuşit să împiedice o lume să se nască şi nimic nu mă mai poate împiedica să mă împlinesc. Cuvinte grele aruncate peste umăr rămân în locul unde au căzut, căci nu am găsit de cuviinţă să le ridic. Din ceea ce sunt am luat doar ceea ce nu era greu de dus şi poate de aceea nu mai am dureri de spate. Am toate faţetele şlefuite şi am descoperit ce far călăuzitor este diamantul numit sufletul meu. I-am cerut iertare de ziua Iertării, cea mai frumoasă dintre câte există pe pământ, şi darul lui pentru mine a fost libertatea. Am rămas în lumina răsăritului şi marea mi-a şters numele de pe nisip. Eram lumină şi eram parte din ea. Eu eram însăşi libertatea mea.