Mi te cere tampla

Nu mă pot pierde de acum, sunt sub lumina lunii. Prin vene îmi curge plină şi mă dăruiesc cu totul ei, iar tu eşti fiul ei. Privesc înainte şi merg pe urmele lăsate de încrederea mea în tine. Nu ai mai fost niciodată atât de departe de mine şi cercurile focului din noi se strâng tot mai tare la îndemnul veşniciei. Neastâmpărul mângâierilor tale se potriveşte cu miracolul pe cale să se întâmple şi libertatea din sufletul meu e mai liberă decât a fost vreodată. E verde pur amuţit în tine, e albastru clar pe deplin mulţumitor, e roşul intens al vieţii cu tine mai frumoase ca fructele toamnei. Şi mi te cere tâmpla, mi te cer palmele, mi te cer genunchii şi mă simt a ta în plină iarnă a legăturii dintre noi. Alergi prin vastul teritoriu numit inima mea şi ştii cât de roditor poate fi el, căci vorbele unei mame sunt stropi de suferinţă înghiţită în pripă de dragul pruncului ei. Cât cuprindeai cu ochii erai numai tu. Două miracole îşi deschideau florile la doi paşi de tine, iar sufletul ţi se răcorea în cuvintele râului ce te-a spălat de vremurile rele. Căderile sunt zboruri înalte, iar datorită lor înveţi repede să laşi tristeţea la malul orbitelor goale. Mă topesc curată în braţele tale şi alerg la rându-mi prin venele tale să mă regăsesc. Mi-a turnat luna pe gene o presimţire şi am ascultat-o pentru cea dintâi şi cea din urmă dată. Cercul de foc s-a închis cu mine şi cu tine înlăuntrul lui şi ştiu că niciodată nu va mai fi rupt.  

Te iubesc!

Există un loc unde cuvintele se duc să moară. Un loc unde nisipul le acoperă treptat cu iubirea lui. Cu buzele bine strânse mor cuvintele atunci când nu mai sunt rostite. Îşi duc tăcerile pe picioare şi demne se întind, să moară, pentru că îşi pierd puterea nerostite. Uneori, speranţa le îndeamnă să facă un efort, să se ridice iarăşi în picioare, dar în deşertul acesta roşiatic unde cuvintele se ascund de restul lumii viaţa se luptă din greu să trăiască. Se tace mult în ultima vreme, căci nu a mai rămas nimic de spus. Şi cimitirul de cuvinte dă pe afară. Amărăciuni, sfieli, mărunte obsesii, nefericiri, lamentări, nevrednice popriri… Cuvintele sunt tablouri închise, pe care nimeni nu vrea să le mai privească. În locul în care obrajii pot fi biciuiţi cu ţepii trandafirilor deşertului cuvintele mor însetate de rostire.

Am tot tăcut, nu am avut curajul să rostesc nici un cuvânt. De frică. Lumină mi-ai fost dinspre înainte spre acum şi regăsirea m-a emoţionat într-atât încât mi-a fost cu neputinţă să rostesc vreun cuvânt. Trupul nu mă mai ascultă, a uitat de mine, iar sufletu-mi e în tine şi îi este bine. Dar frica, acel copac cu ramuri încrâncenate, m-a oprit să ma exprim. Până într-o zi când o sămânţă mi-a aterizat în palme. Iubirea noastră voia să prindă rădăcini, dar frica-mi nu era pâmânt de rodit. Abia atunci am înţeles. Toate faptele mele bune din copilărie spre acum mi-au adus aminte că pot şi am puterea să rostesc cuvinte. Credinţa mea în tine se regăsea pretutindeni în univers şi am rugat marea să mă lase să mă lovesc de ţărm în locul ei. Mii de stropi ţi-au rostit atunci la ureche TE IUBESC!

Puterea cuvintelor rostite a trezit la viaţă tot cimitirul din deşert şi a fost LUMINĂ atunci mai mult ca oricând de la începuturi până la momentul ACUM.

Simplu. Din nou...

Adun zăpada Lunii în palme căci este plină astă seară şi astfel găsesc poteci spre stele pe care nimeni nu le-a atins vreodată. Parfum de vindecătoare ierburi desprinse din soare ne învăluie şi ne revin amintiri din visul de atunci. Am pribejit şi eu, şi tu, dar astăzi e timpul pentru îngeri. E timpul pentru albul pur. E timpul nostru. E timpul iubirii. E timpul adevărului. E timpul ascensiunii. E TIMPUL SIMPLU. Curg valuri de sfinţenie prin trupurile noastre, iar lutul se înmoaie redevenind scânteie. Păsări albe deschid zările şi cât vedem cu fiinţa totul e lumină. Ne-am risipit în dăruirile trecutelor două vieţi şi abia astăzi un fluier alb ne împrăştie cântecul împlinirii în univers. Aici ne este locul, aici ne este timpul, aici ne-am desprins atunci şi aici ne-am regăsit acum. Scriam cu pene căzute din aripile tale de atât de multe veacuri şi aşterneai puternica dezlegare a rimelor perfecte cu ceea ce pierdusem şi eu. A ta, să scrii cu literele mele. A ta, să luminezi întreaga lume. A ta, să trosneşti oasele viitorului conjungâdu-l la prezent. E timpul să citim din Cartea cu file ce vibrează în rafale şi e timpul să facem viaţă din nou. Simplu. Din nou...

Pădurea infinitului iubirii dinlăuntrul nostru

Ne este rădăcina udă de iubire scursă din cer pentru noi. Am cules din roadele noastre şi ne-am gustat dându-ne unul altuia contur. Nu ţi-ai dorit complexitatea, ai vrut să fie simplu şi astfel am ales şi eu. Viaţa, în toată frumuseţea ei fără de preţ. Am renunţat la cimentuitele păduri şi am ales libertatea de a fi ninşi când iarna vine, iar lumina dinlăuntrul nostru ne readuce la viaţă în fiecare primăvară.  Ne creşte grâu printre ruinele odinioarelor cărări pe care neantul le-a acaparat, dar asta înseamnă că viaţa revine şi acolo unde totul era pierdut. Curată ca pâinea crescută în cuptor, vindecată şi miraculos odihnită sunt. Curat ca picătura vie a apei de izvor, curat ca o zi de duminică imediat după slujbă eşti. În braţele tale cuprinzi tăcerea dinaintea bătăliilor şi îţi sorb de pe buze cuvintele tainicei pietre ce a închis drumul spre lăcaşul nostru sfânt. Aici, pe muntele sfânt putem să respirăm iubire, aici nu ucidem, nu furăm, nu râvnim, nu greşim, nu strigăm, nu cerem, nu murim şi nu cădem în păcat. Aici e zodia celor 6 trepte, aici ne sunt spălate frunzele de praful uitării şi aici iubirea noastră e nemuritoare. În pădurea infinitului iubirii dinlăuntrul nostru.

Clipa in care te-am dorit

Indiferent ce luptă duci, braţele mele te vor vedea aşa cum au făcut-o mereu, cuminte, dormind fără teamă până-n zori. Indiferent ce drum urmezi, voi fi mereu la capătul lui, călăuzindu-te din umbră. Indiferent ce riduri îmi va aduce timpul, eu te voi auzi mereu strigându-mă. Nu sunt fragilă, ţi se pare, am rădăcini adânci din clipa în care te-am adus pe lume. Da, m-ai văzut plângând de atâtea ori, dar nu vei afla niciodată de ce, căci este singura mea minciună în faţa ta: zâmbetul meu, ca să nu-mi cunoşti durerea. M-ai lovit fără să ştii cât doare, ai aruncat cuvântul cu forţa unui uragan şi abia apoi ai remarcat puterea lui. Indiferent ce alegeri vor face paşii tăi, eu voi veghea asupra ta, căci acesta mi-e rostul chiar dacă albinele ţi-au înveninat urechea. Te voi iubi chiar dacă pleci, chiar dacă spui că nu sunt ce ai nevoie, chiar dacă zborul tău nu va fi acolo unde l-am trasat când erai prunc. Prin tine curge iubirea mea din clipa în care te-am dorit, prin tine curge numele meu, prin tine curge viaţa mea şi prin mine vei trăi mereu, la fel cum o voi face şi eu prin tine, fiul meu...

Muguri

Plutesc pe aburul fiintei tale si e atat de multa liniste in jur. Poate ca undeva, departe fulgera si pe pamant cad picaturi grele de ploaie, poate ca monotonia se prinde de sufletul vreunui vis, poate valurile sfideaza tarmul la mica distanta de noi, dar peste noi soarele depune mici scanteieri de arama dandu-ne sens inca o data.
Clocotul fierbinte a inteles schimbarea necesara solstitiului si ne reintoarce viata muscand din stepele deschise inaintea noastra.
N-ai sa mai cazi, nici astazi, nici in veacurile ce se scurg grabite. Ne inalta vibratia cuvintelor noastre asternute in Cartea profundelor taceri. E inca iarna, marea are gheata la malul ei, fulgii de nea inca isi doresc sa acopere pamantul si mesageri de departe isi intind aripile argintate. Ramanem unul in lumina celuilalt, iar iubirea noastra inmugureste padurea si astfel primavara se grabeste sa ne sclipeasca in priviri. Flori suspendate mi-ai plimbat prin par si focul nostru ne spune povesti despre ASTAZI.

Ultimul si cel dintai din urma pas

Mi-e sete, atât de sete încât te vreau lângă mine mereu. Mi-e dor să aud viaţa pulsându-mi prin vene, atât de dor încât te strig cu toată puterea pe care o mai regăsesc în trupul meu cu scoarţa crăpată de secetă, de lipsa ta îndelungată. Dar norii grei trimişi de tine mă îndeamnă să le cânt şi promit ploaie binefăcătoare. Şi astfel cânt, iubitul meu, cânt în ploaia iubirii tale care mă acoperă cu sărutul ei tandru. Nu te-ai schimbat deloc, eşti la fel ca atunci când ni s-au întâlnit privirile întâia dată. Regăsesc în tine mireasma iubirii ce mă-nvăluie din nou. Mă vindec încet, căci îmi eşti leac. Întreaga mea lumină creşte, deplină este doar cu tine. Am să scutur tot ce greu trage în jos veşmântul pe care îl port şi de va fi nevoie mă voi lepăda de el. De lacrimile ploii iubirii tale voi fi binecuvântată şi în numele tău mă voi îmbrăca. Vei scrie atunci cu imboldul pe care mii de muze ţi-l vor da deodată, vei aşterne doar ceea ce inima ta şi-a dorit să facă, vei vedea viaţa din ochii mei trezită de harul tău divin. Mi-e foame, atât de foame încât Îi mulţumesc Lui pentru mierea buzelor tale pe care albinele o apără cu îndârjire păstrând-o pentru clipe ca acestea. Sunt trează, tu eşti treaz şi paznicul nopţii ne-a dăruit lumina Lunii pentru ca drumul nostru să înceapă cu ultimul şi cel dintâi din urmă pas.