Rani albe

Cuvintele mele, rani albe ce-si asteapta vindecarea.
Gandurile mele, cuvinte nerostite ce asteapta rastignirea. Aripile mele, inceputurile iubirii, muguri vii, simple lacrimi ale lui Dumnezeu. Visez cu ochii deschisi cum imi capat libertatea in bratele tale si plutesc peste marea intinsa care esti, iubitul meu alb. Sunt batalii crunte in locul de unde vin, dar aici ma scutur de praful lacrimilor trecute si sunt eu, cea adevarata. Escaladez altarul iubirii, vreau sa vad ce masura are sangele meu si refuz sa mor la limita inimii. Harul focului nu le-a fost dat celor ce nu iubesc ploaia, la fel cum ispita nu le este data celor ce sunt intimi cu minciuna. Ating inaltimea sufletului tau, gand curat si libertatea zborului ingerilor, si ma simt completa impartasindu-ma cu sarutul tau. Urmele mele desculte sunt clare pe marea intinsa care esti si privind-o te vad asa cum doar EL stie ca esti. Sunt flori de colt prin nisipul de la malurile tale, semn ca inainte vreme aici se inaltau munti. Aerul a ramas la fel, iar demonii ce si-ar fi dorit sa infiga ghearele in tine zac morti de ciuda pe Taramul de care nimeni nu vorbeste. Masura mea esti tu, masura ta sunt eu. Iubirea noastra e masura LUI.

Culori

Mi-am luat din groapa pe care călcâiul meu n-a văzut-o o povară pe care nu am avut puterea s-o duc mai departe de tine. Dăltuirea ei mi-a şubrezit interiorul şi pentru o vreme mi-a fost imposibil să te protejez de umbrele obosite ce-ţi tot băteau în poartă. 
Peste apa străbătută de revolta unei frunze uitate de copacul ei plutesc amieze oprite pentru noi de Timpul cel cu ochi căprui. Binecuvântarea lui ţi-a chemat braţele în jurul meu şi misiunea ta s-a împlinit. Mi-ai dezlegat povara de la gleznă, iar privirea mea şi-a regăsit drumul spre mare purtându-şi credinţa pe umerii tăi vii. Mătrăguna a uitat să înflorească şi o doare că şi-a pierdut somnul prin iarba răsturnată de vântul Iubirii. Nu ştiam că şi eu pot fi vegheată şi purtată în braţe, semn de preţuire a faptelor mele dintotdeauna. Nu credeam că Astăzi poate veni înaintea lui Ieri, nici că pe tărâmul noduros al suferinţei numai gingăşia atingerii tale poate avea puterea de a mă vindeca. În timp ce plouă cu sărutul tău pe chipul meu, aripile mi se întind a curcubeu şi în culorile lui se îmbracă sufletele noastre.

Norocul tălpilor mele

Ceara lacrimilor tale mi s-a topit pe umeri şi astăzi aripile mele tac. Pare că stau cu spatele la tine, dar te privesc direct în ochi. Sunt departe de tine, dar dacă eşti suficient de atent la detalii mă vei auzi respirând. Pare că atunci când îţi faci rugăciunile nepăsarea mea îţi răneşte genunchii, dar te păzesc îngerii gândurilor mele. Pare că-mi sunt mâinile flămânde de gheaţă, dar  trosneşte creanga ultimelor clipe în focul născut pentru noi. Mi-am văzut zâmbetul dormind şi ochii mei deschişi te caută la rădăcina copacului sub care dorm albastrele scoici adunate odinioară împreună. Leagănul meu e încă acolo. 

Nodul deznodat are o frumuseţe pe care n-o poate purta nimeni, doar îmbrăţişarea noastră dintâi; mi-e dor să-ţi trec iar pragul şi mă întreb de ce ţi-e uşa deschisă încă. E iarba de culoarea plânsului meu, iar chipul tău are o strălucire mai aparte. Mi-ai ţesut drum spre tine iar, deci împart credinţă tălpilor mele rănite de întâmplări demult uitate. Norocul lor că timpul nu s-a dat bătut şi a crezut în noi!

Zâmbet

Mă auzi limpede şi ştii ce rupte-mi sunt motivele de a păşi iar. Mă vezi perfect şi ştii că rugăciunea mi-e vie, căci mâinile tale sunt pline de cuvintele mele. Mă mângâi ca şi cum nu ţi-aş cunoaşte atingerea şi ştii că umbra mea citeşte departe.
Nu aş iubit la fel răsăritul în braţele tale dacă nu aş fi cunoscut nedreptatea apusului risipirii tale. Chipul meu e ocrotit de mantia trezirii iubirii noastre la viaţă şi nu mai simt durerea, nici bucuria, ci doar pacea.
Sorb roua menită să ucidă de vreme îndelungată şi nimeni nu mi-a înţeles imunitatea. Nu am căzut, au fost vorbe aruncate de cei care nu au ajuns niciodată la capătul călătoriei lor. Mi-am acoperit umerii cu  somnul de dimineaţă, ca să nu te tulbur, şi am fost binecuvântată cu o livadă de cireşi în floare. Retrasă ca să lege rod bogat, iubirea mi-a lăsat chipul cernit de dor şi singură, în aşteptare, mi-am ţinut cireşele verzi în mâini şi le-am copt cu sărutul meu. Când ochii vei deschide vei găsi pe perna ta fructe şi zâmbetul meu copt de sărutul lor. Abia atunci vei înţelege cu adevărat de ce ai venit!

Gand

Privesc spre partea de intuneric a luminii si dinspre munti primesc un semn ca va fi bine. Simt rasuflarea ta in ceafa si in ea ma invelesc de dragul clipei ce moare astazi si ne urmeaza. Generatii noi de clipe numai ale noastre rasar la marginea trupurilor pe care le-am lasat aici, la inceputul noii vieti. Mi-esti cale si-ti sunt calauza, mi-esti verde si-ti sunt alb gand bun, suntem aluat framantat de cei ce visuri ne-au asezat mereu in palme, iar adevarul luceste din armurile noastre.

Liberă

Mi-am desprins iedera durerii de pe trup şi căderea ei a curs în valuri. Jocul zilelor triste ce-mi tulburase somnul s-a oprit. Cu reguli simple, mai vii ca oricând, pieptăn câmpia vieţii mele şi descopăr că am renunţat la stângăcia de altădată. Mâna mi-e sigură, iar mişcările ei deschid porţi ce mi-au fost închise. E totul verde-albastru iar în jurul meu şi rugă cuvintelor mele e iarăşi o făclie pentru sufletele departe de ţărm. E început de baladă, căci mi-a fost vindecată rana. E ploaie caldă ce cade ca o pledoarie a iubirii peste sufletul meu dornic. Credinţa e natura mea divină şi încet  scot cioburile pierdute din părul ce se aşterne ca o faţă de masă pentru oaspeţii de seamă. Întrebările mele nu mai au cuvinte, iar răspunsurile lor pur şi simplu vin. Ca-ntr-o furtună se adună gândurile şi simt şovăiala amintirilor în tremurul glasului atât de din ce în ce mai departe de mine şi mi-e bine. Că doare umărul de prea mult sprijin dat, nu e nimic. Va trece! Că frunzele au uitat să revină în copacul glasului nu e nici o surpriză. Plouă şi apa se scurge odată cu mizeria durerii în rigole noi. Aşa că de astăzi sunt liberă de durere şi hrănesc puii de lup cu firimiturile din palma mea stângă. Nefrica lor de mine m-a vindecat de frica mea de vindecare.

Vă dăruiesc întregii lumi, cuvinte dragi!

V-am aşternut atât şi am crezut tot ce mi-aţi spus de-a lungul vieţii. V-am lăsat să-mi clocotiţi în vene şi uneori să respiraţi în locul meu. V-am aşezat la dreapta, uneori la stânga, v-am dat ocazii, v-am învăţat ce-i libertatea şi v-am lăsat să vă oglindiţi în sufletu-mi deschis întotdeauna.
De astăzi însă nu mai am puterea să mai sper, renunţ la voi! Vă dăruiesc întregii lumi, cuvinte dragi! Poate vă va adopta cineva cu suflet mare şi veţi învăţa şi alte lucruri mai mari şi veţi afla că există şi alte culori în afară de albastrul cu care v-am învăţat eu. Îmi pare rău, am scris prea multă vreme şi a fost degeaba. Am obosit de atâta speranţă, de atât vis, de atât dor, de atât albastru şi de atât de multă iubire şi lumină la un loc. Plecaţi de lângă mine de acum! Vă dăruiesc întregii lumi, deci luaţi tot ce v-am învăţat şi împliniţi-vă destinul! Eu mă opresc aici, pe malul apei, pe lespedea albă aidoma părului pe care de astăzi a început să ningă. Aici, unde tăcerea m-a primit şi unde e cetatea veche în care m-am născut demult şi unde Luna se revarsă asupră-mi la fiecare flux. Cunosc libertatea abia acum, când ştiu că nu am să vă mai port grija. Sunt liberă cu adevărat abia acum când nu mai am cu ce să vă aştern. Nu vă uitaţi înapoi, vă rog! Luaţi-vă viaţa în mâini şi transformaţi-vă măcar voi visele în realitate!