Înălţare

Mi-e umărul uns cu mirul vieţii de odinioară, când fiinţa-mi nu era între două lumi, ca astăzi. Mi-e mâna acoperită de orhidee, cunoscătoarele depline ale înlăuntrului meu, de la care ar fi fost uşor de învăţat iubirea. Ar fi fost bine dacă nu deveneam fântână, ar fi însemnat mai mult dacă nu aş fi sorbit atâta suferinţă, ar fi durut mai puţin întâlnirea cu el.
Din franjurii tăcerii mele am croit o cale, din florile mândriei mele, pe care le-am rupt cu dinţii, m-am minţit şoptindu-mi singură în somn că-mi este bine. Şi nu mai ies din mine, şi nu mai merg pe drum, şi nu mai simt cum vântul vrea să-mi rămână în păr, şi nu mai văd adevărul, şi nu mai aud strigătele luptelor ce sunt date pentru el. Mă înţeleg albastră când ploaia încearcă să mă desluşească, mă tulbur la fel ca nisipul,  revoltată că soarele mă încălzeşte prea tare când respir, dar mă înconjor cu seninul zilei de mâine şi ştiu că pacea pietrei de care capul meu s-a lovit în cădere mă va înălţa.