E oarecum ciudat. Eram obişnuită cu zburdalnica-mi nebunie zilnică. Liniştea m-a cuprins pe după umeri şi am căpătat puterea de a merge mai departe. Din coapta mea tristeţe a înflorit o lume în care întâmplările frumoase purtau un nume simplu: Oameni. Lumina mi-a călăuzit rămânerea în viaţă, iar clipa ce sclipea pe degetul meu mic, şi care altădată părea neputincioasă, mi-a prins în păr adierea iubirii. Şi viaţa mea s-a ridicat la luptă cu sabia în mâna dreaptă. Viaţa mea a uitat de resemnare şi a simplificat tăcerea dăruindu-i cuvinte. Viaţa mea şi-a adus aminte de ea, iar eu mi-am adus aminte de mine. Poate de aceea e atât de aromată liniştea din ceaşca mea de ceai.
