Moartea unei clipe albastre

În oglinda Timpului mi s-au agăţat mânecile rochiei mele albastre. Gândeam că teama mi-a adunat prin tivuri rămăşiţele durerilor uitate de mine undeva, prin colţuri nemăturate din lipsă de timp, şi aşteptam să văd curgând sânge. Nu eram eu însă ceea ce ochii mei vedeau. Mi-eram străină. Imaginea din oglindă se răsfrângea în mii de atitudini colorate intens ce încercau să-mi descopere rostul. Şi poate că pana albastră a tăcerilor mele dese atingea inima fiinţei din faţa mea, dar eu nu vedeam nimic. Şi poate acoperită de vălul gros al lacrimilor nu reuşeam să-mi recunosc albeaţa chipului. Şi poate că cenuşa visurilor mele acoperise oglinda... Stăpână a lui Astăzi, l-am aruncat la gunoi pe Ieri şi Mâine nu m-a mai vrut în preajma lui. Fragilitatea din oglindă nu putea fi înţeleasă de curcubeul zâmbetului ce mă trezea la viaţă şi care nu ştia ce înseamnă să te atingi de mucegaiul furcilor caudine ale sorţii. O lume ascunsă îmi părea propriul suflet chiar dacă îl priveam direct în ochi. Desluşeam cu disperate eforturi o lumină şi mă durea încercarea de a auzi. O clipă albastră murea şi sufletul ei se izbea de oglindă căutând orizontul, fericită să-şi cânte libertatea. Trecând pe deasupra mea, curajul clipei albastre ce murise mai devreme s-a lovit de pana ce aştepta să fie inspirată şi astfel înarmată nu mi-a mai fost teamă să rescriu pagina lui Mâine.