Amestec de nisipuri

Venise clipa, iar ea a înţeles că, deşi uşoară, ura nu avea loc în venele ei. Deşi simplu de scufundat sub greutatea loviturii, luntrea rănii ei plutea pe surâsul iertării. Clopotele anunţau întâmplarea uitată, iar luna se pregătea să învelească lumea cu somnul ei de noapte. Vântul alerga prin catedrala pustie, plin de dorinţe nebune, dar toamna îşi ţinea frunzele pentru ea. Din amestecul de nisipuri se scurgea aur pe braţele ei şi de sub pleoapa mării alba pânză a corabiei lui îşi făcea apariţia. Era târziu, ştiau amândoi că nisipul albastru al clepsidrei se scursese demult, dar Timpul le-a mai dăruit două fire de nisip şi astfel iertarea a început să curgă. Glasul ei ce dărâmase lucruri trăite o viaţă, liniştea acum veacuri de revoltă. Privirea lui ce odinioară înnegrise aripi de îngeri, acum stingea făclia ce topea nisipul. Haina de aur ce-i acoperea trupul şi o ţinea prizonieră redevenea nisip eliberând-o. De sus, din înalturi, el privea eliberarea fericit că presimţirile-i vor fi luate în seamă de acum.