Versuri albe

         Eu singură-ţi aparţin 

      din toate florile de câmp 

         şi-mi iau tăria din al 

          fluturilor cuib solar.

Nu primesc captivitatea cuvintelor

    ce mă rotunjesc în vânt

  căci pântecul mi-e demnitate, 

    mesaj de la univers şi far.

Sange de trandafiri

Urmele desculte ale ranilor tale trecute au imprimat sange de trandafiri pe pielea mea. Imi esti credinta si te port la gat invaluita in rezistenta data de visele cu tine. Lacrima cetatilor indepartate cade fara ca maini rapide sa o stearga. Din scrumul fiintei ce eram mi-am dorit sa renasc la fel cum mi-am dorit sa redescopar cine sunt. Mi-am lasat portile deschise pentru prima data si un val de clipe arse de gura ta m-a inecat. Mainile ni se contopesc, la fel si trupurile, genele cersesc lumina, razele fiintei care esti imi ofera saruturi dulci si te visez acasa. Nici o miscare, nici o urma de pasi omenesti pe zapada pielii mele. Doar sange de trandafiri raniti culesi de pe fruntea si pieptul tau. Noptile pot fi uneori ciudate, pline de blestemele celor ce cred ca putem fi infranti. Ce nu stiu ei este ca deja sunt morti. Puterea lor este evaporata demult. Nu ne pot face rau, nu ne pot atinge, caci CREDINTA mea esti TU. 

Ii privim cum strabat cararile fara sa mai aiba suflete si vor veni cei din trecut si din prezent sa le cante prohodul. In zadar incearca ingerul noptii sa le insufle din puterea lui, corpurile lor sunt deja inerte, fara simtire, si auzim totul in jur, dar nu putem face nici macar un gest!

Suntem noi doi, uniti de suferinta adunata de-a lungul dumului vietii, ne suntem aer unul altuia si  iubirea ce vine din urma si din viitor ne-a secondat si indrumat tacuta. De aceea ma preling acum pe buzele tale, transformata din dorinta de a te atinge si de a fi cu tine. Aluneci pe obrazul meu ca mierea albinelor, la fel de dulce, si cand privesc cerul noptii e ca si cum ma pierd in ochii tai. Ma simt intre genele tale, ma ratacesc prin parul tau, ma inunzi in roua diminetilor cu tine, pline de soare. Acolo unde se termina creatia incepe harul si unde EL a spus DA nici un om nu poate spune nu. Inchide ochii, iubitul meu alb! Cand ii vei deschide voi avea doar lacrimi albe si stropi de margaritare pe trup, la fel de pure ca iubirea mea pentru tine.

Sarea lacrimilor noastre

Pe pântec mi-ai topit cuvinte şi din ele ne-am împărtăşit atunci când viaţa nu ne mai privea cu ochii blânzi. Înaintea ochilor marea ne desfăşura prezentul şi din frângerile inimilor noastre sângele dispăruse demult. Sufletele noastre ar fi sfârşit sugrumate de nedorinţe, iar din gândurile noastre bune neaveniţii şi-ar fi făcut hrană. De unde să ştie bieţii de ei că sfârşitul le este scris pentru totdeauna atunci când din carnea din care curge iubire vor muşca.

Ţâşneşte izvorul iubirii noastre din locul unde ţărmurile mele s-au lăsat pradă valurilor tale şi de acum avem un singur rând de veşminte eu şi tu. Sarea lacrimilor noastre strânse vieţi întregi de aşteptare a desărat marea şi pâinea gustată de noi spune de acum poveşti oamenilor care mor înaintea noastră. Nisipul s-a umplut de iubirea focului din noi şi topindu-se devine clepsidra al cărui gând temeinic este lumea nouă în care viaţa noastră se trezeşte deja botezată. Mă ţii alături respirând aerul libertăţii pe care mi-o doresc pentru tine de dinainte ca El să le dea oamenilor şansa la ea, te ţin în braţe şi cred în tine aşa cum doar îngerii mai cred în noi. Am să te ung cu mirul sărutului meu şi am să te şterg cu părul meu a cărui mătase a fost ţesută de fluturi fericiţi, iar inima mea îţi este strajă şi călăuză spre treptele altarului în care iubirea e stăpână. El ne-a chemat ca martori şi grâul curat al acestui UNU numit noi doi ne-a făcut părtaşi la dragostea LUI pentru totdeauna.

Sortită ţie

Poate că marginea pădurii îşi va aminti de sunetele viorii din mâinile mele. De dragul meu îşi va ridica tâmplele în soare şi balanţe de cuvinte mă vor purta spre buzele tale.

Între întrebare şi adevăr mi-adastă trupul la marginea pădurii în care El mi-a dat dreptul de a te iubi. 

Cutezător te ştiu dintotdeauna, te port în suflet şi ameţită sunt de la sărutul tău. Între mintea care îţi trimite gândul de lumină, până la inima care aşterne iubirea în straturi albe peste părul cu care corzile viorii mele s-au jucat, minciuna nu poate exista.

Mi-am adunat scânteile focului într-un cristal şi muzica lui te va aduce în braţele mele. Mi-ai adus liniştea copacilor strălucitori şi de atât de multă armonie mă simt sortită ţie şi mi-e bine. 

Rost al recunoştinţei

Ploaia vieţii te poate rupe fâşii, nelăsându-te să mai ştii cine eşti! 

Ceaţa vieţii te face să mergi pe stradă fără să ştii că o faci, oamenii se uită la tine întrebători, neînţelegându-ţi frustrarea. Nici durerea călcâielor tale însângerate de umilinţa îndurată nu poate fi înţeleasă de oricine! De ţi s-ar fi spus, nu ai fi crezut nimic din toate acestea. Simţi rugină peste tot, simţi că nu mai poţi îndura atâta sfâşiere, atâta sete de a fi tu însăţi, atâta dorinţă de a reveni la viaţă. Rostul există atunci când EL face ca acesta să existe. Trebuia să exist ca să pot pune capăt durerii. Nu pot trece dincolo atât timp cât nu sunt sigură că respiraţia ta calmă mă mângâie în fiecare noapte. Căldura ochilor tăi, miracolul care mă ajută să merg mai departe. Cu sufletele contorsionate de singurătate ne-am redescoperit iubindu-ne. Goleşte-ţi iubirea în golul lumii mele, la fel cum golul tău va fi umplut de iubirea mea.

Recunoscătoare ceţii că te-a ascuns de alţii.

Recunoscătoare ploii că te-a urmat de-a lungul vremii şi mi-a stins setea.

Recunoscătoare îţi sunt ţie că m-ai aşteptat pe peronul iubirii confuz de atingerea paşilor tăi nesperat de aproape de el. 

Recunoscătoare universului că lacrimile stelelor care suntem au curs în aceeaşi clipă, în aceeaşi urmă lăsată de talpa Lui.

Recunoscătoare mamei tale că te-a purtat până aici, pe pământul unde eram rostuiţi amândoi. 

Recunoscătoare ÎI sunt Lui că mi-a ascultat rugăciunile nopţilor de singurătate şi că mi-a dăruit puterea de a spera până la capăt.

Regăsire

Am obosit puţin, aşa că voi zăbovi puţin rezemată de tine. Uit de timp, uit de mine, de restul lumii pierdută în sărutul tău. Să respir?! Cine mai vrea asta în mijlocul unui sărut? Mă tot întreb cum ai convins tu lupii să doarmă lângă tine şi să mănânce din palma ta. Mă tot întreb cum de a trebuit să ne lăsam loviţi până la sânge doar ca să ne putem regăsi. Rănile ne-au fost semn de recunoaştere, loviturile ne-au aşezat sufletele în palme. Linişte a fost în urma ridicării vălului de pe ochii noştri, consensuale priviri ne-au unit şi iată, inima-ţi port, ocrotind-o cu inima mea pentru totdeauna. În umbra lunii îţi aştern curgerea izvorului meu la picioare şi ştiu că umbra poate lua întorsătura pe care o vreau atât timp cât voi şti să o luminez. Trupul tău şopteşte versuri pe care astăzi le aşterni inspirat, iar obrajii tăi cer palmele-mi tămăduitoare.
Mi-era atât de dor de tine, de liniştea pe care o regăsesc în ochii tăi, de marea din tine mi-era dor, şi ştiu că este nevoie de noi pentru ca lumina să fie biruitoare, căci gândurile se tot plimbă de la mine la tine şi invers. A primi înseamnă a dărui, a te dărui pe tine însuţi. Accept drumul şi oriunde el va duce eu îl voi urma.

Pas înainte

Pe drumul spre acolo unde eşti copacii strălucesc în soarele dimineţii, iar mâinile mele aşteaptă adierea ta moale. Pe stânca cea mai înaltă a vieţii genunchii mei cunosc bucuria pasului înainte, spre ceea ce stelele ştiau mai înainte de noi. Păsările se aşază pe umerii mei recunoscând amprenta tandreţii tale. Infinita-ţi duioşie le atrage. Miracol se numeşte clipa în care la marginea nopţii te-am văzut renunţând la dezlănţuire, pentru a mă proteja cu braţele tale.
Unde este voinţă există şi o cale, iar eu cred în tine. Păşesc pe urmele tale, pentru că aşa simt că trebuie. Să ning şi să acopăr durerea ce nu te lasă să respiri. Înapoi nu există cale, ci numai înainte. Viaţa este un somn continuu, puţini sunt cei care ştiu să doarmă puţin. Cine nu vrea să zboare nu are decât să nu o facă. Eu am ales să zbor cu tine şi să te iubesc.

Focul

Ma limpezesc incet din somnul de veghe de pana acum. Ma luminez si pasarile incep sa-mi cante a renastere. Ma scutur de launtrice temeri, de posomorate bolti fara sperante, de vesti fara de tine si de drum fara pasi spre infinit.
Inconjor copacul care suntem cu rugaciuni gandite ce masoara distanta de la intuneric la lumina si zaresc scara iubirii rezemata pe crengile noastre ce respira spre soare. Ma las sa curg pe pleoapele tale ca o ploaie binefacatoare, caci buzele iti erau arse de sete, si alung zambetul aspru al inlantuirii ce te astepta la coltul dintre pamant si apa.
De unde sa stie biata inlatuire ca nimic nu poate tine focul in chingi, nimic nu poate opri flacarile sa se intinda! Aerul da viata focului uneori, de aceea crede ca e stapan peste acesta. Crede ca focul poate fi tinut in frau, dar daca aerul dispare, focul traieste cu de la sine putere. El este propriul sau stapan,  focul este mangaiere, pace, tandrete si rugaciune blanda. Imi lipesc urechea dreapta de trunchiul copacului care suntem si ma las sa cresc odata cu tine tinand inlantuirea departe de tine, departe de noi. In spatele nostru nu e apa, nu e aer, nici pamant. Suntem foc si foc ramanem pana cand ecoul nostru va atinge cerul si vom deveni propria noastra zodie. Una a iubirii fara limite, fara timp, fara spatiu, fara inlatuiri, fara constrangeri, fara visuri impuse, fara cugete fagaduite. Incepi prin mine si ma sfarsesc prin tine, respir prin tine si respiri prin mine, deci focul a ceea ce simtim e eliberarea noastra...

Pretul adevarului

Se pleaca libertatea in fata fruntii tale iubindu-te. Curge prin mine viata, asa cum niciodata n-am stiut ca poate, iar radacinile-mi sunt puternice tocmai prin nerostire. Se lumineaza incet, dar timpul se teme sa plece din fata portii. Te-a zarit la inceputul iubirii si asteapta ca miezul sa prinda cuvinte.
Te-ai oprit pe obrazul meu si respir libertate odata cu tine, iubitul meu alb!
Mi-am lasat talpile sa-si ridice fruntea din tina si in lacrimile intunericului fara de care n-as fi stiut ca esti lumina las graul sa incolteasca a treime.
Din groapa cu lei te ridici invingator si ganduri curate ma fac partasa la victoria ta. Stiu ca privirea neincetata inlauntrul inimii e hotar pentru focul din noi, iar petalele cazute incalzesc brazda uitand seceta din ultimele vieti. Rasuflare mi-esti ca pret al adevarului si zaresc arhanghelii luptand de partea ta. Armura mi-e iubirea pentru tine si locuind in aceeasi lumina abia acum devine neclintita. Naluci de odinioara cauta sa te tina pe loc, dar fara uraciunea pustiirii lor n-ai stii cat de plina de iubire e lumina. Amaraciunea-ti devine astfel dulce si fiinta ti se imbata de dor de tine. Doar libertatea ti-e candela sfintind taina vietii si a mortii. Pastreaz-o aprinsa si poti muta si muntii de vei vrea!

Fii liber!

Mi-ai daruit atat de multe intr-un timp atat de scurt, incat nimic din ce ne este dat sa fie nu poate sa ni se mai para de neimplinit de acum.
Mi-ai daruit lumina si viata ta se schimba, iubitul meu alb. Simt. Te simt. Iubesc. Te iubesc!
Mi-ai luat din povara si ti-am anulat din tacere, mi-ai sters din durere si ti-am dat un punct de sprijin.
Imi doresc sa rastorni universul si sa schimbi tot ce trebuie schimbat.
Nimic din ceea ce ceata lasa la iveala nu te mai poate atinge, nimic din ce putred este in trunchiurile moarte ale padurii pe care ai crezut-o verde cand ai patruns in ea nu mai are putere asupra ta.
Ai samanta Libertatii in palma-ti.
Lasa-o sa incolteasca si fii liber asa cum iti doresc!
Primavara e la fereastra ta, acolo unde i-am lasat stergarul alb ca sa se stearga pe maini de zapada cu care iarna a curatat sufletele. Primavara alearga prin venele tale, stiu ca nimic nu-ti este imposibil, de aceea las pe perna ta sarutul meu trandafiriu sa te calauzeasca si sa te vegheze. Biete cuvinte de alint mi se par putine si fara de puterea pe care doar sufletu-mi ti-o poate oferi. Pasare in zbor ma simt si vin la tine in fiecare noapte sa alung ce-i lut, ce-i grav, ce-i nevisat de tine si sa te iubesc.
Fii liber, iubitul meu alb!
Fii asa cum te stiu de cand cerul iti cunostea nemarginirea luminii!
Fii tu, cel pe care il iubesc de atatea vieti!

Primul pas

Pe poarta intredeschisa dintre lumi nu poti intra oricum. Faptura firava mi-e zidita in a ta si continua impletire ne straluceste cararea ce trebuie urmata. Ne suntem alba impacare, iar cerul ni se risipeste in priviri, de aceea trecerea ne este curata si fara de griji. Am presimtiri de poezie pe sub gene si nici o ceata nu o poate ascunde oricat ar incerca. Cuvantul si ideea ne cutreiera unindu-ne pentru cat focul vesnic al muntelui sacru de dincolo de poarta. Batranul zilelor ne-a ocrotit si de acum nimeni nu ne mai poate intoarce din drum. Poate ca aici e iarna grea, dar mi-e cald si bine dupa primul pas ce a depasit ceata. Ce sunt am fost devenind una cu tine, cel care esti fiind ce ai fost.

Cantec

Pe stanca unde te astept de atat timp mi-am lepadat vesmintele, caci in afara de suflet nu am nimic de pret cu mine aici, pe pamant. Simt focul sacru din templul vechi si alb si-l intrezaresc cand dimineata ma mangaie. Stie ca la venirea ta vom atinge buzele noastre de licoarea Miresei Lumii si-i vom pasi pragul, stie ca nimic nu va rupe iertarea dintre noi, stie ca si eu, si tu cunoastem limba straveche si o scriem cu picaturi de sange. Ni se canta deja amandurora, iar intre noi n-au mai ramas decat doua rasarituri si doua apusuri. Ni-s radacinile ceresti si din impletirea noastra reincepe lumea.

Cununa

Prin piele-mi razbate iubirea pentru tine si asteptarea incepe sa doara a orhidee calcata in picioare. Dorul de tine alearga prin petalele mele si mi le frange mereu si mereu...
Nu pot striga. Nu pot urla durerea-mi. Nu pot strabate drumul catre tine. Nu pot face nimic din ce razbate dinlauntrul plin din cale afara. Cum sa strig? Nu am voie... Cum sa urlu? Oricum nu auzi Cum sa pasesc pe-o cale ce poate duce spre alte tinte? Nu pot decat sa raman la aceasta raspantie, asteptandu-te, iubindu-te, intristandu-ma, indurerandu-ma. Plangand si protejandu-te cu lacrimile mele. Din ele ingerul meu pazitor mi-a impletit cununa si a asezat-o cu mainile sale pe fruntea mea atat de aplecata de dureri. Mangaierea lui m-a linistit. Aripile lui m-au inconjurat si abia atunci am stiut ce inseamna sa fii iubit.
La lumina lacrimilor mele a inceput sa ninga si zapada asternuta era menita sa curete noroiul de pe drum. Parea ca nimic nu mai putea intina puritatea flugilor asternuti in graba si asa era.
De acum nimic nu va mai topi albul acesta, de acum nimic nu va mai tulbura lumina, nici iubirea. Astfel imi soptea ingerul...
Daca are dreptate atunci ce voi face cu lacrimile inghetate din cununa mea de lacrimi?...
Sunt spini de-acum si sange curge pe fruntea mea, atat de crunt ranita...
Si fiecare picatura inseamna ca te-am protejat indeajuns ca sa traiesti de-acum....

Cuvantul cu care-ti incepi poezia

M-am ridicat cu gândul la tine, fără nici un semn de întrebare, în plină fărâmă de cer căzut în deşert. M-am ridicat în dreptul inimii tale şi mi-am curăţat cu privirea ta trupul dinlăuntru. Nu mă mai doare carnea în care unghiile mi s-au înfipt cândva, nu mai simt greutatea coridoarelor pustii din imensul labirint prin care am tot mers. Mă simt a ta, mă simt cuvântul cu care-ţi începi poezia zilnic, mă simt perla adormită-n braţele tale vreme îndelungată, mă simt cheia cu care poţi deschide universul, pe care-ai ţinut-o la gât fără să ştii că e a ta. Mă simt răsfrângerea iubirii Lui pentru UN SIMPLU OM, mă simt iederă crescând în toamna sângerie a frumuseţii vieţii. Leagănul poeziei tale mă răsfaţă şi mă face să uit de luntrea veche de la malul marelui fluviu ce inundă mereu lumea în care trăim. În asfinţitul răsăritului de soare ne scăldăm fiinţa împreună, iar dezlănţuitele mulţimi din urma noastră pot fluiera după noi cât vor, căci de-acum suntem UNUL, iar pe inelarul mâinii mele drepte port infinitul primit în dar de la tine, iubitul meu alb...

Suflet calator

Am iesit in timp si el m-a plouat cu vise si taceri. M-am pierdut in pamant si astfel am aflat ce este viata, gustandu-l. Am plans in ploaia timpului fara ca vreo fiinta sa ma vada, m-am plimbat fara sens, spre nicaieri si am aflat de la luna ca tot ce este inrudit cu tine nu este randuit cu nimeni. Timpul este neincrederea in noi, cand nu ai limita de timp poti gandi ce vrei, poti trai ce vrei... Tu esti cel care esti dincolo de ceea ce tu esti. Esti suflet calator in timp si noaptea calatoresti acolo unde este nevoie de tine. Nu te strig pentru ca ma auzi bine, nu te bat pe umar pentru ca ma vezi, te vad, deci vin spre tine si in brate te voi tine cat timp lumina va fi lumina. De tine toate simturile mi-au vorbit, si tu esti un vis adeverit ce se vede prin mine, peste mine, dincolo de mine. Prin lume, peste lume dincolo de orice inchipuire. Visand, zburand, uitand de aripi plutind pe valuri. Vreau tot ceea ce simt, iubesc tot ceea ce vreau, simt tot ceea ce iubesc.Te-ai asternut ca si zapada, incet, dar sigur, in sufletul meu, si ramai acolo cu fiecare sunet care vine si revine.

Iubeste-ne cum ne iubesc si eu!

În marea de iubire scăldată de lumina lunii mi-am curăţat fiinţa şi poate că s-a dezlegat ceva în acea clipă dacă la mine ai venit. Mângâierea valurilor mi-a vindecat durerea şi astfel am fost pregătită să-ţi aştern o faţă de masă mai albă ca zăpada şi pe ea pâinea rumenită a sufletului meu.

Adună-mă în tine şi lasă-mă să fiu lumea ta, în care speranţa mea să-ţi fie ştergar de şters pe mâini, ocrotitor! 

Păzeşte-ne de sângele celor ce nu cunosc credinţa şi-şi trăiesc viaţa în haine cât mai colorate! 

Înţelepţeşte-ne mersul şi vorbirea, alungă ceaţa de pe munţii noştri şi lasă luna plină să ne ascundă în lumina ei!

Înveşmântează-ne în focul de toamnă ce ne-a trecut de pragul casei şi ne-a împlinit!

Iubeşte-ne cum ne iubesc şi eu şi lasă-mă să cânt până la ceasul în care din cenuşă vom renaşte miraculos!