Nu mă pot pierde de acum, sunt sub lumina lunii. Prin vene îmi curge plină şi mă dăruiesc cu totul ei, iar tu eşti fiul ei. Privesc înainte şi merg pe urmele lăsate de încrederea mea în tine. Nu ai mai fost niciodată atât de departe de mine şi cercurile focului din noi se strâng tot mai tare la îndemnul veşniciei. Neastâmpărul mângâierilor tale se potriveşte cu miracolul pe cale să se întâmple şi libertatea din sufletul meu e mai liberă decât a fost vreodată. E verde pur amuţit în tine, e albastru clar pe deplin mulţumitor, e roşul intens al vieţii cu tine mai frumoase ca fructele toamnei. Şi mi te cere tâmpla, mi te cer palmele, mi te cer genunchii şi mă simt a ta în plină iarnă a legăturii dintre noi. Alergi prin vastul teritoriu numit inima mea şi ştii cât de roditor poate fi el, căci vorbele unei mame sunt stropi de suferinţă înghiţită în pripă de dragul pruncului ei. Cât cuprindeai cu ochii erai numai tu. Două miracole îşi deschideau florile la doi paşi de tine, iar sufletul ţi se răcorea în cuvintele râului ce te-a spălat de vremurile rele. Căderile sunt zboruri înalte, iar datorită lor înveţi repede să laşi tristeţea la malul orbitelor goale. Mă topesc curată în braţele tale şi alerg la rându-mi prin venele tale să mă regăsesc. Mi-a turnat luna pe gene o presimţire şi am ascultat-o pentru cea dintâi şi cea din urmă dată. Cercul de foc s-a închis cu mine şi cu tine înlăuntrul lui şi ştiu că niciodată nu va mai fi rupt.
