Între noi e doar zăpada aşternută din belşug.
Un pas al tău, un pas al meu.
Ne mai despart acum câteva lacrimi căzute între timp, de dor, de suferinţă, de freamăt, de dorinţă, de jalea de-a fi crezut că ne-am pierdut unul de altul.
Din albul ei strălucitor, zăpada mi-a dăruit un trandafir nepreţuit, un cristal uluitor pe care timpul îl veghease, astfel arătându-mi drumul către tine. L-am prins cu grijă în veşmântul meu oferindu-i iubire şi căldură. Încet, trandafirul mi-a întors gestul, cu prietenie şi încredere. Mi-a încredinţat secretul naşterii lui. Întrupat era dintr-o lacrimă pierdută în zăpadă, o minune înfăptuită de timp. Erau secole de la această însufleţire, iar singurul ce-i putea da adevărata viaţă era numai ochiul care a plâns acea lacrimă. Secretul lui era în siguranţă la mine, iar al meu era în siguranţă în petalele lui alese. Cristalizata frumuseţe veghea asupra mea şi nu reuşeam să înţeleg cum urmele lui mă ghidau prin zăpadă spre tine. Abia când te-am zărit, chiar dincolo de pod, am înţeles că trandafirul e lacrima pierdută de tine şi numai tu îi poţi reda viaţa încredinţându-l pământului. Primeşte-l, te rog, în palme, recunoaşte-l ca fiind al tău! E vremea lui să răsară şi să înflorească, e vremea lui să dăruiască lumii toată iubirea din care a fost plăsmuit! Dăruieşte-l luminii, căci vremea lacrimilor a trecut! Ne-am regăsit, aşa cum ne-am jurat atunci când pasărea dimineţii ne găsea mereu îmbrăţişaţi pe câmpul unde soldaţii Iubirii îşi apărau stăpâna.
