Ploaia vieţii te poate rupe fâşii, nelăsându-te să mai ştii cine eşti!
Ceaţa vieţii te face să mergi pe stradă fără să ştii că o faci, oamenii se uită la tine întrebători, neînţelegându-ţi frustrarea. Nici durerea călcâielor tale însângerate de umilinţa îndurată nu poate fi înţeleasă de oricine! De ţi s-ar fi spus, nu ai fi crezut nimic din toate acestea. Simţi rugină peste tot, simţi că nu mai poţi îndura atâta sfâşiere, atâta sete de a fi tu însăţi, atâta dorinţă de a reveni la viaţă. Rostul există atunci când EL face ca acesta să existe. Trebuia să exist ca să pot pune capăt durerii. Nu pot trece dincolo atât timp cât nu sunt sigură că respiraţia ta calmă mă mângâie în fiecare noapte. Căldura ochilor tăi, miracolul care mă ajută să merg mai departe. Cu sufletele contorsionate de singurătate ne-am redescoperit iubindu-ne. Goleşte-ţi iubirea în golul lumii mele, la fel cum golul tău va fi umplut de iubirea mea.
Recunoscătoare ceţii că te-a ascuns de alţii.
Recunoscătoare ploii că te-a urmat de-a lungul vremii şi mi-a stins setea.
Recunoscătoare îţi sunt ţie că m-ai aşteptat pe peronul iubirii confuz de atingerea paşilor tăi nesperat de aproape de el.
Recunoscătoare universului că lacrimile stelelor care suntem au curs în aceeaşi clipă, în aceeaşi urmă lăsată de talpa Lui.
Recunoscătoare mamei tale că te-a purtat până aici, pe pământul unde eram rostuiţi amândoi.
Recunoscătoare ÎI sunt Lui că mi-a ascultat rugăciunile nopţilor de singurătate şi că mi-a dăruit puterea de a spera până la capăt.
