Mi-era dor să împărtăşesc liniştea cu tine. N-am mai avut cui spune tot ce mă durea şi mi-a fost dor de umărul tău. Tăcutul jar al focului din noi şi-a recăpătat glasul şi îl ascultăm cu zâmbetul pe buze amândoi. Mă frige palma de dorinţa de a te mângâia, iar obrazul tău adulmecă moliciunea veşmântului ce-mi atinge trupul. Gândurile tale se vor rostite, cuvintele mele vor să respire, iar stelele de dincolo îşi acordează instrumentele în taină. Chiar noaptea uită de ce vine şi se împleteşte cu ziua ce priveşte năucă în jurul ei neînţelegând ce se întâmplă.
Ne-ar fi fost mai simplu dacă nu ne-am fi regăsit, ne-ar răsuna singurătatea în urechi de dimineaţă, la prânz şi uneori la cină. Dar noi avem puterea de a înţelege că numai împărtăşită iubirea e regină. Nu aştept nimic, vreau doar să te ajut să vezi că tot ce a fost mai rău chiar a trecut. Nu vrei nimic, doar îţi doreşti ca privirea mea să uite de tristeţe. Ne umplem de la sine de foc, de anotimpuri, de iubire şi îmi înec obrajii în râsul tău şi arzi stingându-mă iertând...
