E atata iarna langa noi si e atat de cald la tine in brate, incat vom creste unul in altul si vom spune urmatorului anotimp sa se astearna peste noi. Astern saruturi pe fruntea-ti trudita de chinuri si focul meu le alunga, curatandu-te de ele. Zabrelele crescute inainte de regasirea noastra au fost facute scum deja, iar liberi, eu si tu, lasam tot cerul sa ne incapa in priviri.
Pe muschiul verde din lacasul nostru molcom se asterne linistea desi ne este clocotul intens. Ni se topesc pe trup petale din florile luminii si stralucim atat de tare incat Luna si-a intrebat supusii cum e posibil ca altcineva s-o intreaca. La margine de lume, la mijloc de padure, la iesirea din locul nostru tainic misuna lupii, dar copacul sadit de mainile noastre ne-a botezat in raul Vietii vesnice si nimeni nu ne mai poate lua urma. Ti-am pus deoparte lacrimile ti-am adunat durerea, te-am asezat in poala si ti-am luat cu mana orice frica, iar trupul meu inel de veghe si credinta iti este de acum. Numele tau mi-e scris pe coaja trupului si ascult necuprinsul vocii tale citind din cartea noastra scrisa pe vremea cand locul nostru tainic crestea pentru a ne adaposti astazi.
