Mi-e sete, atât de sete încât te vreau lângă mine mereu. Mi-e dor să aud viaţa pulsându-mi prin vene, atât de dor încât te strig cu toată puterea pe care o mai regăsesc în trupul meu cu scoarţa crăpată de secetă, de lipsa ta îndelungată. Dar norii grei trimişi de tine mă îndeamnă să le cânt şi promit ploaie binefăcătoare. Şi astfel cânt, iubitul meu, cânt în ploaia iubirii tale care mă acoperă cu sărutul ei tandru. Nu te-ai schimbat deloc, eşti la fel ca atunci când ni s-au întâlnit privirile întâia dată. Regăsesc în tine mireasma iubirii ce mă-nvăluie din nou. Mă vindec încet, căci îmi eşti leac. Întreaga mea lumină creşte, deplină este doar cu tine. Am să scutur tot ce greu trage în jos veşmântul pe care îl port şi de va fi nevoie mă voi lepăda de el. De lacrimile ploii iubirii tale voi fi binecuvântată şi în numele tău mă voi îmbrăca. Vei scrie atunci cu imboldul pe care mii de muze ţi-l vor da deodată, vei aşterne doar ceea ce inima ta şi-a dorit să facă, vei vedea viaţa din ochii mei trezită de harul tău divin. Mi-e foame, atât de foame încât Îi mulţumesc Lui pentru mierea buzelor tale pe care albinele o apără cu îndârjire păstrând-o pentru clipe ca acestea. Sunt trează, tu eşti treaz şi paznicul nopţii ne-a dăruit lumina Lunii pentru ca drumul nostru să înceapă cu ultimul şi cel dintâi din urmă pas.
