Poate că marginea pădurii îşi va aminti de sunetele viorii din mâinile mele. De dragul meu îşi va ridica tâmplele în soare şi balanţe de cuvinte mă vor purta spre buzele tale.
Între întrebare şi adevăr mi-adastă trupul la marginea pădurii în care El mi-a dat dreptul de a te iubi.
Cutezător te ştiu dintotdeauna, te port în suflet şi ameţită sunt de la sărutul tău. Între mintea care îţi trimite gândul de lumină, până la inima care aşterne iubirea în straturi albe peste părul cu care corzile viorii mele s-au jucat, minciuna nu poate exista.
Mi-am adunat scânteile focului într-un cristal şi muzica lui te va aduce în braţele mele. Mi-ai adus liniştea copacilor strălucitori şi de atât de multă armonie mă simt sortită ţie şi mi-e bine.
