Inconjor copacul care suntem cu rugaciuni gandite ce masoara distanta de la intuneric la lumina si zaresc scara iubirii rezemata pe crengile noastre ce respira spre soare. Ma las sa curg pe pleoapele tale ca o ploaie binefacatoare, caci buzele iti erau arse de sete, si alung zambetul aspru al inlantuirii ce te astepta la coltul dintre pamant si apa.
De unde sa stie biata inlatuire ca nimic nu poate tine focul in chingi, nimic nu poate opri flacarile sa se intinda! Aerul da viata focului uneori, de aceea crede ca e stapan peste acesta. Crede ca focul poate fi tinut in frau, dar daca aerul dispare, focul traieste cu de la sine putere. El este propriul sau stapan, focul este mangaiere, pace, tandrete si rugaciune blanda. Imi lipesc urechea dreapta de trunchiul copacului care suntem si ma las sa cresc odata cu tine tinand inlantuirea departe de tine, departe de noi. In spatele nostru nu e apa, nu e aer, nici pamant. Suntem foc si foc ramanem pana cand ecoul nostru va atinge cerul si vom deveni propria noastra zodie. Una a iubirii fara limite, fara timp, fara spatiu, fara inlatuiri, fara constrangeri, fara visuri impuse, fara cugete fagaduite. Incepi prin mine si ma sfarsesc prin tine, respir prin tine si respiri prin mine, deci focul a ceea ce simtim e eliberarea noastra...
