M-am ridicat cu gândul la tine, fără nici un semn de întrebare, în plină fărâmă de cer căzut în deşert. M-am ridicat în dreptul inimii tale şi mi-am curăţat cu privirea ta trupul dinlăuntru. Nu mă mai doare carnea în care unghiile mi s-au înfipt cândva, nu mai simt greutatea coridoarelor pustii din imensul labirint prin care am tot mers. Mă simt a ta, mă simt cuvântul cu care-ţi începi poezia zilnic, mă simt perla adormită-n braţele tale vreme îndelungată, mă simt cheia cu care poţi deschide universul, pe care-ai ţinut-o la gât fără să ştii că e a ta. Mă simt răsfrângerea iubirii Lui pentru UN SIMPLU OM, mă simt iederă crescând în toamna sângerie a frumuseţii vieţii. Leagănul poeziei tale mă răsfaţă şi mă face să uit de luntrea veche de la malul marelui fluviu ce inundă mereu lumea în care trăim. În asfinţitul răsăritului de soare ne scăldăm fiinţa împreună, iar dezlănţuitele mulţimi din urma noastră pot fluiera după noi cât vor, căci de-acum suntem UNUL, iar pe inelarul mâinii mele drepte port infinitul primit în dar de la tine, iubitul meu alb...
