Există un loc unde cuvintele se duc să moară. Un loc unde nisipul le acoperă treptat cu iubirea lui. Cu buzele bine strânse mor cuvintele atunci când nu mai sunt rostite. Îşi duc tăcerile pe picioare şi demne se întind, să moară, pentru că îşi pierd puterea nerostite. Uneori, speranţa le îndeamnă să facă un efort, să se ridice iarăşi în picioare, dar în deşertul acesta roşiatic unde cuvintele se ascund de restul lumii viaţa se luptă din greu să trăiască. Se tace mult în ultima vreme, căci nu a mai rămas nimic de spus. Şi cimitirul de cuvinte dă pe afară. Amărăciuni, sfieli, mărunte obsesii, nefericiri, lamentări, nevrednice popriri… Cuvintele sunt tablouri închise, pe care nimeni nu vrea să le mai privească. În locul în care obrajii pot fi biciuiţi cu ţepii trandafirilor deşertului cuvintele mor însetate de rostire.
Am tot tăcut, nu am avut curajul să rostesc nici un cuvânt. De frică. Lumină mi-ai fost dinspre înainte spre acum şi regăsirea m-a emoţionat într-atât încât mi-a fost cu neputinţă să rostesc vreun cuvânt. Trupul nu mă mai ascultă, a uitat de mine, iar sufletu-mi e în tine şi îi este bine. Dar frica, acel copac cu ramuri încrâncenate, m-a oprit să ma exprim. Până într-o zi când o sămânţă mi-a aterizat în palme. Iubirea noastră voia să prindă rădăcini, dar frica-mi nu era pâmânt de rodit. Abia atunci am înţeles. Toate faptele mele bune din copilărie spre acum mi-au adus aminte că pot şi am puterea să rostesc cuvinte. Credinţa mea în tine se regăsea pretutindeni în univers şi am rugat marea să mă lase să mă lovesc de ţărm în locul ei. Mii de stropi ţi-au rostit atunci la ureche TE IUBESC!
Puterea cuvintelor rostite a trezit la viaţă tot cimitirul din deşert şi a fost LUMINĂ atunci mai mult ca oricând de la începuturi până la momentul ACUM.
