Nu pot striga. Nu pot urla durerea-mi. Nu pot strabate drumul catre tine. Nu pot face nimic din ce razbate dinlauntrul plin din cale afara. Cum sa strig? Nu am voie... Cum sa urlu? Oricum nu auzi Cum sa pasesc pe-o cale ce poate duce spre alte tinte? Nu pot decat sa raman la aceasta raspantie, asteptandu-te, iubindu-te, intristandu-ma, indurerandu-ma. Plangand si protejandu-te cu lacrimile mele. Din ele ingerul meu pazitor mi-a impletit cununa si a asezat-o cu mainile sale pe fruntea mea atat de aplecata de dureri. Mangaierea lui m-a linistit. Aripile lui m-au inconjurat si abia atunci am stiut ce inseamna sa fii iubit.
La lumina lacrimilor mele a inceput sa ninga si zapada asternuta era menita sa curete noroiul de pe drum. Parea ca nimic nu mai putea intina puritatea flugilor asternuti in graba si asa era.
De acum nimic nu va mai topi albul acesta, de acum nimic nu va mai tulbura lumina, nici iubirea. Astfel imi soptea ingerul...
Daca are dreptate atunci ce voi face cu lacrimile inghetate din cununa mea de lacrimi?...
Sunt spini de-acum si sange curge pe fruntea mea, atat de crunt ranita...
Si fiecare picatura inseamna ca te-am protejat indeajuns ca sa traiesti de-acum....
