duminică, 13 februarie 2011

Vă dăruiesc întregii lumi, cuvinte dragi!

V-am aşternut atât şi am crezut tot ce mi-aţi spus de-a lungul vieţii. V-am lăsat să-mi clocotiţi în vene şi uneori să respiraţi în locul meu. V-am aşezat la dreapta, uneori la stânga, v-am dat ocazii, v-am învăţat ce-i libertatea şi v-am lăsat să vă oglindiţi în sufletu-mi deschis întotdeauna.
De astăzi însă nu mai am puterea să mai sper, renunţ la voi! Vă dăruiesc întregii lumi, cuvinte dragi! Poate vă va adopta cineva cu suflet mare şi veţi învăţa şi alte lucruri mai mari şi veţi afla că există şi alte culori în afară de albastrul cu care v-am învăţat eu. Îmi pare rău, am scris prea multă vreme şi a fost degeaba. Am obosit de atâta speranţă, de atât vis, de atât dor, de atât albastru şi de atât de multă iubire şi lumină la un loc. Plecaţi de lângă mine de acum! Vă dăruiesc întregii lumi, deci luaţi tot ce v-am învăţat şi împliniţi-vă destinul! Eu mă opresc aici, pe malul apei, pe lespedea albă aidoma părului pe care de astăzi a început să ningă. Aici, unde tăcerea m-a primit şi unde e cetatea veche în care m-am născut demult şi unde Luna se revarsă asupră-mi la fiecare flux. Cunosc libertatea abia acum, când ştiu că nu am să vă mai port grija. Sunt liberă cu adevărat abia acum când nu mai am cu ce să vă aştern. Nu vă uitaţi înapoi, vă rog! Luaţi-vă viaţa în mâini şi transformaţi-vă măcar voi visele în realitate!

sâmbătă, 12 februarie 2011

Tămâie



Mă topesc curată în tristeţea din privirea ta şi astfel, completându-ne, curgem firesc în universul ce şi-a rupt din stele pentru noi, să fim.
Din literele adânci ale numelor noastre o apă limpede răzbate şi astfel se răcoresc toate sufletele bune ce-şi caută liniştea. În fiinţele noastre suferinţa a încetat să trăiască. Prea multe lacrimi căzute au înecat-o şi, astfel, împletirea noastră sfântă, scrisă cu multă vreme înainte,  va cunoaşte doar necondiţionata bucurie a dăruirii.
Ce fiinţe magice şi-au pus dorinţa pentru noi? 
Dornică sunt de asfinţitul privit în braţele tale, dulce neastâmpăr de dor, grăbită aşteptare a ploii ce cade din cerul gurii tale pe trupul meu cu stele îngheţate presărat. 
În cercuri din ce în ce mai mari ne înălţăm urmând îndemnul lor şi ne este nesperat de bine, miracole se nasc din paşii dansului nostru.
Tămâia iubirii noastre sfinţeşte lăcaşuri uitate şi arde tot ce trebuia ars. Limpedele apei izvorului nostru curăţă tot ce trebuia curăţat. Nici o stea nu mai ştie ce e nefericirea de acum. Şi-au luat lumină de la noi.

vineri, 11 februarie 2011

Calcă drept iarăşi!



Curajul şi credinţa nu te-au părăsit de-a lungul tăcerii îndurate nemeritat. Decorul se schimba, dar rolul tău era mereu acelaşi, cu sufleor sub podeaua bine dată cu zeamă de cuvinte grele, puturoase. Legat erai de mâini şi de picioare cu lanţuri de cuvinte rostite între ore nedormite de o întâmplătoare trecătoare de mult uitată astăzi. E vremea ei să plece, să rămână în sensul giratoriu al neputinţei negre din care şi-a tot tras seva vreme îndelungată. E vremea ei să îndure umilinţa de a nu putea rosti durerea, e vremea ei să se prefacă în scrum şi e vremea ei ca vântul să o spulbere în cele patru puncte cardinale către marele nimic din pustiu...Tu, însă, ridică-ţi târziul de acolo de unde l-a lăsat privirea ta! Ridică-ţi chipul în lumina soarelui şi adună-mi inima de pe cer, căci e a ta dintotdeauna! Calcă pământul sub copitele-ţi dornice de luptă rodnică şi libertate deplină! Uită de clipele petrecute între anotimpuri, pe tărâmul neîmplinirii şi jumătăţilor de măsură înjumătăţite! Ai puterea de a-ţi reface întregul, nimic şi nimeni nu te mai poate împiedica să fii ce ai fost şi mult mai mult decât atât. Zăresc în părul tău primele semne de albă trecere, arsură a cuvintelor aruncate de trecătoarea supărată că nu poţi respira acelaşi aer la fel ca ea, dar dimineaţa vie a iubirii ţi-a redeschis porţile vieţii şi drumul ţi-e liber. 
Aleargă pe câmpul unde libertatea îşi caută cavalerii albi de odinioară, ea ştie cine eşti şi tot ea te poate dezlega! Mă mângâie în trecerea lui pe lângă mine vântul, fericit că-ţi poate ciufuli coama şi tot el îţi risipeşte bocceaua pe care o purtai în spate. N-a mai rămas nimic din  neputincioasele secrete şi griji eronate pe care alţii ţi le-au îndesat spre ascunziş.  
Eşti aşa cum El a vrut să fii! Calcă drept iarăşi!

joi, 10 februarie 2011

Fără căutare de acum

Am mâinile pline de visuri.
Visuri nestinghere şi nepreţuite mi-au ieşit prin palme şi din lumina lor s-a născut Luna.
Priveşte-o când ai vreme! 
E rodul iubirii ascunse pe care partea nevăzută a sufletului meu a păstrat-o departe de lumea dezlănţuită. O iubire albită de trecerea anilor legănaţi de versuri triste, la fel ca mine, firava fiinţă care sunt şi care nu mai are puterea să-şi acopere rănile.
Mă voi topi în lumina Lunii sperând să mă reîntorc la izvorul de unde mi s-a dat forma de lacrimă tăcută. 
Poate că voi primi vizita cuvintelor, prietenele mele de atâtea vieţi trecute prin răspunsuri repetate şi întrebări răstălmăcite, poate că-şi vor aduce măcar ele aminte de stelele din părul meu. Poate că surâsul meu la auzul numelui tău le vor purta spre tine şi la prima mea cădere într-o nouă viaţă mă vei prinde pentru cea dintâi şi ultimă oară în braţele tale, definitiv şi fără căutare...
Se înmulţeşte pădurea, o văd din ce în ce mai verde, şi între tine şi cercul în care eşti încă prins de cuvintele negre ale Celor Fără Credinţă e doar o haită de lupi ce urlă la Luna mea, născută din iubirea pentru tine. 
Ştiu că vei găsi puterea să te desprinzi, te ştiu purtător de foc şi luptător destoinic, nu degeaba Tatăl meu m-a lăsat în grija ta, iubitul meu alb. Poate carnea ta va fi sfâşiată pe alocuri, poate albul tău se va rupe în două, trei locuri, dar credinţa mea eşti tu. În transformarea mea voi avea din nou visul în palme. Un vis ce are chipul tău. Ştiu că eşti tu căci am un singur răspuns de la El, numele tău, şi nici o îndoială. Atunci când mă voi naşte iarăşi, tu vei fi acolo pentru veşnicia ce urmează armoniei. Vom fi unul al altuia din nou şi fără căutare de acum...

Surâs

Pe stânca de la capătul mării mă desprind de adâncuri să pot păşi în lumea ta. 
Piatra verde m-a încălzit şi am reuşit să mă ridic în picioare de dragul tău.  
Am refuzat să rămân prizonieră ţipetelor neţipate din sufletul meu şi l-am lăsat să te primească şi să te strige pe nume. 
Mi-am ieşit din sălbăticie şi nou-născuta fiinţă care sunt te cuprinde, fără să-şi mai arunce ochii spre trecutul atât de prezent, şi ţi se dăruieşte prinzându-ţi-se de reverul hainei. 
Poartă-mi iubirea, iubitul meu alb, uitând de amintirile viitorului trecut ale cărui urme încă le zăresc pe chipul tău şi astăzi!
Pe stânca unde mi-am lăsat veşmintele topite de căldura ta am găsit un surâs şi mi l-am aşezat pe chip, sperând ca fericirea mea să lumineze întreaga lume.

Pe treapta iubirii

Zbateri de aripi traiesc in miez de fiinta-mi de cand te stiu si rupta mi-e lacrima de lipsa ta. De mine fug toti cei ce-ti vad lumina si idei oprite pe gene te asteapta in prag de viata noua.
Razbate dinlauntru-mi durerea de a nu fi cunoscut nuanta binelui pana la tine si simt cum incolteste iubirea cu fiecare fir de nisip trecut prin talia clepsidrei careia timpul i-a daruit puterea de a cerne visuri.
Visul meu e libertatea fiintei tale si impotrivirea altora imi da puterea de a topi lanturile acelor ganduri deloc binevoitoare. Mi-am intins arcul si am tintuit nedreptatea vietii tale pe stalpul infamiei naucind astfel si nedreptatea vietii mele.
Si totusi, ma intreb daca nu cumva tocmai nedreptatile ne-au ridicat pe treapta iubirii...

luni, 7 februarie 2011

Ia-mi fluturii din palme

Ia-mi fluturii din palme, sunt razele iubirii mele.
Ia-mi fructele livezii care sunt şi ia-mi liniştea camerei albe dimineaţa. 
Ia-mi iarna de pe umeri, ia-mi păsările ce-mi acoperă ochii a tristeţe, ia-mi ciutura fântânii care sunt ca să bei limpede.
Ia cu tine tărâmul de nisip al sfielii ce s-a pierdut ca să simţi atingerea mea.  
Spală-ţi ochii cu apele trezite la viaţă de mâinile mele. Vei vedea dincolo de tot ceea ce nu ai văzut până acum!  
Atinge-ţi urechile cu bobul de rouă al alintului meu şi ai să auzi lumea de a cărei existenţă nu ştiai.  
Gustă pleoapa mea risipită de dorul tău şi ai să treci prin curcubeul ploii ochiului credinţei mele în tine.
Tămâia curăţă pulberea vorbelor rele de pe tălpile tale,   nu-mi vezi iubirea, dar ea veghează asupra ta. 
Din colţul vieţii mele în ruine tot ce înseamnă gânduri bune eu trimit spre tine. Retez cu unghiile piatra munţilor ce ţi-au ieşit în cale să-ţi fie drumul mai uşor. Te iubesc, dar nu vreau decât libertatea inimii şi a gândurilor tale! Aşa că ia-mi fluturii din palme şi fii liber, iubitul meu alb!

Alegere

Sunt iarna si daruiesc alb tuturor celor care nu au. Sunt pas grabit ce uita sa paseasca si daruiesc aceasta pace celor care nu au sau nu stiau ca ea exista. Sunt insasi esenta vietii, libertatea, si o daruiesc tuturor celor ce-si rup unghiile in cautarea ei, celor ce-si construiesc visurile din aceasta caramida, celor ce tin in palme fulgul meu de nea si nu-l inlantuie si nu-l topesc cu rasuflarea lor. Sunt bucuria de a crede in ceva si-o daruiesc tuturor celor ce-si fac raspunsuri din intrebari, celor ce se stiu simpli desi sunt complexitatea unui miracol, ei insisi. Sunt tristetea ce-si daruieste din lacrimi celor care nu cuvanta si nu pot sa-si strige durerea, celor stransi cu usa sau cu gandul, celor ce vremelnic adapost isi cauta in cuibul mortii. Sunt pamant iesit la pensie mai devreme decat preconiza, sunt corabia de la celalalt capat al somnului, sunt raza de soare vanduta la taraba de copilul uitat de mama lui pe camp, sunt scena finala peste care cortina nu cade inca, sunt privirea roza a petalelor cazute din necredinta fetei de pe banca unui parc nestiut, sunt banalul de dincolo de timp si duc povara ninsorii mele mai departe cu fiecare anotimp. Intre mine si nemurire e doar alb intins. Intre mine si moarte e la fel de alb. Nimic nu te poate indruma spre calea cea buna. Doar  tu, omule, poti alege ce ti-e dat...


duminică, 6 februarie 2011

Tocmind cuvinte

Mă ridici întruna şi mă învălui în harul poeziei.
În podul palmelor tale am sprijin şi ştiu că nu voi aluneca vreodată.
Am atingerea ta caldă imprimată pe tălpi şi gânduri colorate adun din curcubeul apărut după îmbrăţişarea noastră. Mi-ai dăruit din vorbele tale şi cu firul lor nevăzut leg luna ca să o aduc mai aproape de tine. În lumina ei ne regăsim şi eu, şi tu. Acolo unde nu pot ajunge sufletele nepure, în poiana aceea în care sunetele sunt stăpâne şi unde înţelepţii adună lumină pentru mai târziu, acolo mă ţii în echilibru iubind fiinţa care sunt. 
Ai mersul drept, căci eşti demn urmaş al neamului tău, de aceea cred că a trebuit să cunoşti nedreptatea de atât de multe ori. Devii la rându-ţi înţelept şi poate de aceea mă cuprinzi mereu în palme şi mă ridici învăluindu-mă cu poezia ta. Ştii cine sunt, la fel de bine cum ştiu şi eu cine eşti. Ne leagă ceaţa divină de dinainte de apariţia soarelui şi cu credinţa în sânge am să tocmesc cuvintele pentru tine, ca să-ţi traducă în limba pe care nimeni în afara neamului nostru nu o poate înţelege, tot ce simt pentru tine. M-au cusut de tine înţelepţii, nu caut să le înţeleg demersul, doar îndrăznesc să sper că-ţi va fi bine sub peticul meu de cer. Pietre însemnate se ridică şi înţelepţii ni le aşază în lumină, semn că ştiu ei ce căderile prea multe au reuşit să transforme la noi. Priveşte-mă, iubitul meu alb, pas cu pas de acum începe zborul nostru, iar lumea se schimbă la rându-i! Vom fi ce am fost meniţi să fim şi ajutorul nostru va lăsa petale de lumină celor ce nu văd bine acum. Niciodată nu va fi târziu pentru ca ei să găsească drumul spre adevăr.

vineri, 4 februarie 2011

Tăcerea apelor

Nu-i complicat. E simplu.
Nu este greu să înţelegi plecarea niciodată. E greu doar când vii aici, căci din pântecul mamei sorbi sucul frunzei Copacului Uitării. 
Altfel nu ai putea supravieţui trecerii.
E simplu să alungi frica, să dai chenare într-o parte pentru alţii, e simplu să le prinzi durerea în palme, amăgirile, regretele căzute în abisul sufletelor lor. Chiar e simplu să pluteşti peste locuri pregătite din timp pentru ca apa ce va trece pe acolo să prindă rădăcini şi suflet. 
E greu doar când trebuie să luneci aproape de iubirea Mamei, să-i dăruieşti din ceea ce înveţi, să o iubeşti fără limite şi anapoda nu  poţi dăltui în piatră miracole. Ele au nevoie de lumina soarelui ce le dă viaţă şi le face să zâmbească oricât de dureros ar fi. Fragile revederi acordă timp şi spaţiu pentru adevăruri rostite calm şi cu blândeţe, cu răbdare şi dorinţă. Plutirile-s rugăciuni adresate Lui, unghiurile neliniştite purtând chemările de suflete pereche. În mijloc de foc aprins îmi port şi eu crezul, iar ramurile mi se varsă înspre tine dezvăluind întregii lumi iubirea fără de odihnă, nelimitata libertate a anilor cărora le pierdem numărul. Ai răspunsuri, am întrebări. Nu întreb nimic, deci nu poţi răspunde. Să fie acesta motivul pentru care apele tac? Poate. Ce ştiu e că tăcerea lor ne-a limpezit uniunea sufletelor de dincolo de gândul stelelor pe care le purtăm şi eu, şi tu pavăză.

joi, 3 februarie 2011

Încă o zi


Din cartea deschisă numită fiinţa mea doar tu poţi să citeşti aşa cum scrie cu adevărat. În lumina ta, literele mele au alt înţeles. În lumina mea cuvintele rostite de tine se topesc altfel. Mă încearcă zbateri de aripi de fluturi pe care i-am atras de când m-ai deschis, mă linişteşte răcoarea pe care adierea lor mi-o oferă şi mă simt număr demn de luat în seamă de matematicieni cu priviri uimite.
Mi-eşti ghid înţelept printre ruinele din care nu poţi privi decât cu mii de ani înainte, din lespezile aspre ale marilor bătălii adunăm lacrimi de îngeri şi mii de cuvinte pierdute de soldaţi pe câmpul plin de mărăcini ce s-a dezvăluit ochilor noştri.
Mă simt o stea pe care fericirea o invadează de fiecare dată când mâinile tale ating paginile cărţii care sunt, iar inima mea devine filă pe care tu aşterni versuri ce nu vor dormi niciodată.Uneori mâna ta adoarme pe genunchiul meu şi atunci sărutul meu o mângâie inspirând-o pentru încă o zi.
Şi pentru încă o zi...

miercuri, 2 februarie 2011

In taina


Înalţ rugă fierbinte la fel ca-n perioada copilăriei, când aveam gustul basmului pe buze în fiecare zi. Trăiesc fiecare acum cu acelaşi avânt şi mă bucur de tot ce primesc. Nu mai am timp de pierdut, iar fiecare aşa-zisă greşeală adunată de-a lungul vieţii asta m-a învăţat, că va veni clipa în care va trebui să aleg şi nu voi avea timp pentru asta. Deci ce aleg astăzi e bun ales astăzi, ce aleg mâine e bun ales mâine, dar mâine nu există, există numai acum. Ceea ce înseamnă că deşi pot, uneori nu vreau să construiesc ceva fără timp. Dar trebuie, pentru că el a ales să plece. Noi am ales să rămânem. 
Mierea cuvintelor tale a umplut golul din mine chiar dacă fereastra mi-era zăvorâtă bine. Te-am auzit şi m-am trezit cu tine-n suflet. Nu pentru o clipă, nu pentru un minut sau pentru o oră. Ştii câtă forţă a trebuit să torn în tăcerea mea pentru ca tu să înţelegi că vin spre tine. N-a fost din parte-mi, ci din locul unde şi tu, şi eu am scris cândva că trebuie să fim părtaşi la dansul de final. E preţioasă această semnătură, căci e numele nostru neştiut, cel dornic să fie rostit. Nu mai privim înapoi, ci ne semănăm seminţe în palme pentru că din ele să răsară ramuri verzi cu care să cuprindem întregul univers. Iubirea noastră este rodul acestor seminţe, o putere fără egal ce-şi trasează singură drum. Am o mână de stele pusă deoparte pentru tine, iubitul meu alb. Şi am dreptul să ţi le dăruiesc. Atingeri de cuvinte tăcute ai pe frunte şi libertatea îţi fulgeră în priviri. Nimic nu-ţi este imposibil, ai verdele pe care ruga mea fierbinte ţi l-a adus în dar, ai basmul copilăriei mele la îndemână şi mă ai pe mine în suflet. Am să te rostesc atunci când verbele vor decide să se revolte şi numai numele vor fi rostite pe pământ. Un nume pe care îl am gravat în minte şi pe care doar inima mea îl ştie. Din întuneric spre lumină vine şi ar fi bine să începi să numeri... Buzele mele te vor rosti curând!

marți, 1 februarie 2011

Culcuş

Am dor de tine printre palme, am dor de tine printre gene, am dor de tine în suflet şi-n trup. 
Am dor de tine în culoarea dimineţii, am dor de tine în seara următoare miezului zilei pline de dor de tine.
Alergi şi tot alergi, iar eu te urmez şi tot te urmez. Şi floarea-soarelui îşi urmează alesul, iar acesta îi dărieşte mereu un apus al răcorii după o zi de arşiţă. Mie-mi aşterni la picioare ceea ce adâncul tău adăposteşte şi astfel risipite sunt toate umbrele. Aşa că mi-e dor de fluturii albi ai mâinilor tale, de lumina ochilor tăi, amprenta alor mei, şi de masa dacică şi luna prinsă în piatră tainică, trupul tău.
Palmele-mi sunt din ce în ce mai fierbinţi, discul solar mi-arată hotarul dintre el şi pământ, iar tu eşti cel dintâi leagăn al meu, cel dintâi cuvânt, cea dintâi corabie albastră a mării care sunt de dorul tău.
Sunt multe oprelişti, dar noi doi suntem unul şi nimic din ce joacă în hora lanţurilor noastre de cuvinte nu ne este străin. Aşa că dospeşte lumina în noi şi culcuş ne este iubirea. Deci, zâmbeşte, căci sunt mereu acolo unde alţii cred că nu pot fi! Iar acolo tot ce pot să spun este că te iubesc!