Nu-i complicat. E simplu.
Nu este greu să înţelegi plecarea niciodată. E greu doar când vii aici, căci din pântecul mamei sorbi sucul frunzei Copacului Uitării.
Altfel nu ai putea supravieţui trecerii.
E simplu să alungi frica, să dai chenare într-o parte pentru alţii, e simplu să le prinzi durerea în palme, amăgirile, regretele căzute în abisul sufletelor lor. Chiar e simplu să pluteşti peste locuri pregătite din timp pentru ca apa ce va trece pe acolo să prindă rădăcini şi suflet.
E greu doar când trebuie să luneci aproape de iubirea Mamei, să-i dăruieşti din ceea ce înveţi, să o iubeşti fără limite şi anapoda nu poţi dăltui în piatră miracole. Ele au nevoie de lumina soarelui ce le dă viaţă şi le face să zâmbească oricât de dureros ar fi. Fragile revederi acordă timp şi spaţiu pentru adevăruri rostite calm şi cu blândeţe, cu răbdare şi dorinţă. Plutirile-s rugăciuni adresate Lui, unghiurile neliniştite purtând chemările de suflete pereche. În mijloc de foc aprins îmi port şi eu crezul, iar ramurile mi se varsă înspre tine dezvăluind întregii lumi iubirea fără de odihnă, nelimitata libertate a anilor cărora le pierdem numărul. Ai răspunsuri, am întrebări. Nu întreb nimic, deci nu poţi răspunde. Să fie acesta motivul pentru care apele tac? Poate. Ce ştiu e că tăcerea lor ne-a limpezit uniunea sufletelor de dincolo de gândul stelelor pe care le purtăm şi eu, şi tu pavăză.
