vineri, 11 februarie 2011

Calcă drept iarăşi!



Curajul şi credinţa nu te-au părăsit de-a lungul tăcerii îndurate nemeritat. Decorul se schimba, dar rolul tău era mereu acelaşi, cu sufleor sub podeaua bine dată cu zeamă de cuvinte grele, puturoase. Legat erai de mâini şi de picioare cu lanţuri de cuvinte rostite între ore nedormite de o întâmplătoare trecătoare de mult uitată astăzi. E vremea ei să plece, să rămână în sensul giratoriu al neputinţei negre din care şi-a tot tras seva vreme îndelungată. E vremea ei să îndure umilinţa de a nu putea rosti durerea, e vremea ei să se prefacă în scrum şi e vremea ei ca vântul să o spulbere în cele patru puncte cardinale către marele nimic din pustiu...Tu, însă, ridică-ţi târziul de acolo de unde l-a lăsat privirea ta! Ridică-ţi chipul în lumina soarelui şi adună-mi inima de pe cer, căci e a ta dintotdeauna! Calcă pământul sub copitele-ţi dornice de luptă rodnică şi libertate deplină! Uită de clipele petrecute între anotimpuri, pe tărâmul neîmplinirii şi jumătăţilor de măsură înjumătăţite! Ai puterea de a-ţi reface întregul, nimic şi nimeni nu te mai poate împiedica să fii ce ai fost şi mult mai mult decât atât. Zăresc în părul tău primele semne de albă trecere, arsură a cuvintelor aruncate de trecătoarea supărată că nu poţi respira acelaşi aer la fel ca ea, dar dimineaţa vie a iubirii ţi-a redeschis porţile vieţii şi drumul ţi-e liber. 
Aleargă pe câmpul unde libertatea îşi caută cavalerii albi de odinioară, ea ştie cine eşti şi tot ea te poate dezlega! Mă mângâie în trecerea lui pe lângă mine vântul, fericit că-ţi poate ciufuli coama şi tot el îţi risipeşte bocceaua pe care o purtai în spate. N-a mai rămas nimic din  neputincioasele secrete şi griji eronate pe care alţii ţi le-au îndesat spre ascunziş.  
Eşti aşa cum El a vrut să fii! Calcă drept iarăşi!