În podul palmelor tale am sprijin şi ştiu că nu voi aluneca vreodată.
Am atingerea ta caldă imprimată pe tălpi şi gânduri colorate adun din curcubeul apărut după îmbrăţişarea noastră. Mi-ai dăruit din vorbele tale şi cu firul lor nevăzut leg luna ca să o aduc mai aproape de tine. În lumina ei ne regăsim şi eu, şi tu. Acolo unde nu pot ajunge sufletele nepure, în poiana aceea în care sunetele sunt stăpâne şi unde înţelepţii adună lumină pentru mai târziu, acolo mă ţii în echilibru iubind fiinţa care sunt.
Ai mersul drept, căci eşti demn urmaş al neamului tău, de aceea cred că a trebuit să cunoşti nedreptatea de atât de multe ori. Devii la rându-ţi înţelept şi poate de aceea mă cuprinzi mereu în palme şi mă ridici învăluindu-mă cu poezia ta. Ştii cine sunt, la fel de bine cum ştiu şi eu cine eşti. Ne leagă ceaţa divină de dinainte de apariţia soarelui şi cu credinţa în sânge am să tocmesc cuvintele pentru tine, ca să-ţi traducă în limba pe care nimeni în afara neamului nostru nu o poate înţelege, tot ce simt pentru tine. M-au cusut de tine înţelepţii, nu caut să le înţeleg demersul, doar îndrăznesc să sper că-ţi va fi bine sub peticul meu de cer. Pietre însemnate se ridică şi înţelepţii ni le aşază în lumină, semn că ştiu ei ce căderile prea multe au reuşit să transforme la noi. Priveşte-mă, iubitul meu alb, pas cu pas de acum începe zborul nostru, iar lumea se schimbă la rându-i! Vom fi ce am fost meniţi să fim şi ajutorul nostru va lăsa petale de lumină celor ce nu văd bine acum. Niciodată nu va fi târziu pentru ca ei să găsească drumul spre adevăr.
