Am dor de tine în culoarea dimineţii, am dor de tine în seara următoare miezului zilei pline de dor de tine.
Alergi şi tot alergi, iar eu te urmez şi tot te urmez. Şi floarea-soarelui îşi urmează alesul, iar acesta îi dărieşte mereu un apus al răcorii după o zi de arşiţă. Mie-mi aşterni la picioare ceea ce adâncul tău adăposteşte şi astfel risipite sunt toate umbrele. Aşa că mi-e dor de fluturii albi ai mâinilor tale, de lumina ochilor tăi, amprenta alor mei, şi de masa dacică şi luna prinsă în piatră tainică, trupul tău.
Palmele-mi sunt din ce în ce mai fierbinţi, discul solar mi-arată hotarul dintre el şi pământ, iar tu eşti cel dintâi leagăn al meu, cel dintâi cuvânt, cea dintâi corabie albastră a mării care sunt de dorul tău.
Sunt multe oprelişti, dar noi doi suntem unul şi nimic din ce joacă în hora lanţurilor noastre de cuvinte nu ne este străin. Aşa că dospeşte lumina în noi şi culcuş ne este iubirea. Deci, zâmbeşte, căci sunt mereu acolo unde alţii cred că nu pot fi! Iar acolo tot ce pot să spun este că te iubesc!
