Marele fluviu al iubirii

Nu sunt stapana iubirii, ea este mama mea si ei ii datorez credinta.
Nu sunt decat ceea ce curge in albia raului ei, energie pura si esenta ei. Cu mine curgi si tu, dragul meu, caci si tu esti fiul ei. Alaturi de noi mai sunt si altii, pe unii ii cunosc, pe altii inca nu. Dar curgem impreuna si astfel ne adunam incet. La inceput eram un firicel ce abia galgaia, cu greu ne puteam numi parau. Destinul ne-a oferit intalniri sfinte si prietenii sublime, iar taria si binecuvantarea lor ne-au indemnat sa curgem mai departe. La jumatate, ne-am recunoscut unul pe celalalt, parti ale aceluiasi intreg de picatura de iubire si de atunci e doar lumina pentru noi. Si iata, dragul meu, mai vine un intreg spre noi din stanga, uite, din dreapta vine unul si inca unul. Tine-ma strans, de acum devenim puternici si vom lua totul cu noi spre lumina cea mare. Mai sunt cateva praguri, dar vom trece cu bine de ele. Ma ai pe mine si  te voi mangaia cand iti va fi greu. Nu mai esti singur si chiar daca aduni atatea picaturi cu glasul tau promit ca nu-ti voi va drumul, te voi sustine si calauza ta voi fi pe timp de zi, caci noaptea tu vezi mult mai bine. De tine somnul mi-e vegheat si aparat. Tu stii drumul, eu cararea, tu, ideea, eu, cuvantul. Tu aduni si vindeci, eu culeg si aduc alinare. Simplu, necomplicat. Tu stii deja, acum am aflat si eu. Dar stim si nimeni nu poate opri ce curge adunanadu-se mereu. Iubire suntem si menirea este ca marele fluviu al iubirii sa-si adune apele prin noi.

Apus de soare

Te aud. Vii incet spre izvorul viu al iubirii, la fel cum vin si eu. I-am auzit si ti-am auzit chemarea. Mi-e atat de dor de pasii tai incat inchid ochii si incerc sa aud mai bine. In padurea izvorului nostru viu ai intrat inaintea mea, ai stat ascuns o vreme pana ti-am simtit vibratia si acum stii ca vin. A fost nevoie sa ma curete iarna, dragul meu, sa ma vindece de raul dinainte, ca sa pot face saltul pana la tine. Cum as fi putut zbura fara aripa uitata la tine? Cum as fi reusit sa fiu eu insami daca nu ti-as fi auzit glasul? Ti-am luat urma din cea a cerbului ce s-a adapat la rasaritul soarelui. Am sa ajung la tine si soarele ne va inconjura cu ultimele lui raze. Aura lui ne va veghea intreaga noapte si stiu ca mana ta-mi va sterge ultimele lacrimi. Mi-am pastrat bucuriile de ieri, am acceptat lectiile si in bratele tale strangi femeia de astazi, cea care sunt astazi, acum. Mi-am simtit lipsa si-ti multumesc ca mi-ai adus aminte cine sunt. Tu esti cel care esti si ochii mei iti rostesc ce stiai ca vei auzi de la ei. Mi-e aripa intreaga iar, la fel si-a ta, si de abia acum, plini de iubire si luminand putem sa atingem adevarul. Suntem centrul pamantului, in echilibru perfect, destin implinit si in dimensiunea deschisa noua pasim. Soarele a apus pe fiintele noastre, iar puterea lui ne-a ajutat sa ne ridicam acum si astfel rasarim pe cerul noii lumi. Ce lumina e, vezi si tu...

Alegerea e doar a ta!

Poti visa ca detii controlul, dar visul e doar vis.
Poti crede ca mainile tale pot tine infinit de multe sfori cu care sa te amagesti ca poti participa la zborul pasarilor, dar lor din cuib le-a fost predata lectia aceasta aspra.
Poti auri cate colivii vei dori ca sa ai impresia ca e o lume perfecta cea pe care o vinzi la bucata, dar numai impaiate vor sta pasarile acolo. Nici o fiinta vie nu accepta sclavia.
Poti incerca sa cumperi prietenie, sa cumperi iubire, sa cumperi vise, dar nu vei putea zbura niciodata, nu vei iubi niciodata, nu vei avea prieteni adevarati niciodata.
Poti invidia alte fiinte pentru ceea ce sufletul lor are din belsug, dar daca nu uiti de ura nu te vei putea bucura niciodata de viata.
Renunta la invidie, renunta la orgoliu, renunta la ura!
Renunta sa mai traiesti dupa reguli si canoane! Vremea lor a trecut! Acum e vremea iubirii adevarate, a limpezimii sufletului, a luminii! Invata sa traiesti in libertatea pe care doar iubirea ti-o poate darui si sforile care te tineau strans de maini se vor rupe ca si cand n-ar fi fost vreodata! Gusta mierea de a nu mai judeca pe nimeni, adulmeca parfumul iubirii de semeni oricat de tare te-au ranit, bea din apa vie a izvorului luminii din fiinta care esti si te vei trezi! Dar alegerea e doar a ta!

Timp oprit pentru noi

Am oprit timpul pentru noi. Sa nu-ti faci griji, mi-e bun prieten si ma stie bine! I-am explicat ce dor mi-era de tine si pentru o vreme mi-a rostuit destul de multe clipe de trait doar pentru noi. Vreau sa-ti arat apusul, si rasaritul vreau sa mi-l petrec cu tine, vreau sa ne ploua si sa ninga asa cum am visat de cand eram doar stele. Ca am cazut ca sa se nasca oameni stiu eu si stii si tu, iar drumul regasirii a fost atat de greu incat si timpul a decis sa se opreasca pentru noi. Merge mai repede pentru tot restul lumii, dar pentru ca iubirea sa straluceasca deplin in univers e scris ca eu cu tine sa fim oriunde zorii s-ar ivi. Ne suntem infinit, iubitul meu cu aura stelara, caci unde incepi tu ma sfarsesc eu, tu val imens, eu tarm de mare, caci astfel am ales. Si astfel, stiind ca timpul nu mai trece, raman treaza si uit ce a fost trecut, iar tu imi spui fara cuvinte tot ce dintotdeauna ai stiut ca stiu. Nu sunt cuvinte deci ceea ce gura ta rosteste, e semn ca viata mea e a ta si te-a recunoscut, de acum cand iarna nu mai da povete si a trecut la curatat de suflete ne-am adunat din cele patru puncte cardinale si intregul l-am reintregit. Priveste-ma deci bine, suflet cald si drag, sclipesc sub razele lunii de iubire pentru tine si cu cat vei vedea mai multa zapada asternuta peste fire vei intelege ca a ta este lumina ei neintrecuta! Deci uita tot ce-n lumea asta dezlantuita se intampla si lasa-ma sa fiu a ta cat isi tine timpul clepsidra in echilibru perfect!

Mainile tale

Este tarziu in noapte si gandurile-mi toate sunt la tine. Tu-mi esti alaturi si afara ninge asa cum am auzit ca se intampla numai in povesti. Dar si tu esti povestea mea, iubitul meu mai alb decat zapada, la fel cum si eu iti sunt poveste stiuta din strabuni. Ninge la fel ca atunci, iti mai aduci aminte si iarasi nu mai pot pleca de langa tine. Nu mi se potriveste un alt loc, stii bine, langa mana ta se simte libera si mana mea. Si locul tau e langa mine, caci am ales si ai ales. Stiu ca stii de atat de multa vreme ca tu ai fost cel dintai ce s-a trezit, cel dintai ai fost si atunci cand ai stiut ca eu sunt steaua ta de sus. E sfanta noaptea aceasta, cand ne-am rostuit caldura palmelor si privirea ta atat de plina de lumina nu-mi spune decat ce binecuvantati suntem ca am uitat de griji si de tot ce ne-a durut pana la regasire. Ne-am redat iubirea, ne-am readus aminte viata, ne-am uitat de temeri. M-ai cerut cerului de atat de multe ori incat el intr-o zi m-a nins si astfel peste tine iubirea a asternut zapezi si tacerea mea ti-a calit viata in foc si ti-a insemnat-o pentru vesnicie. Porti numele meu la tine in suflet si pe al tau il am insemnat cu litere de foc in inima si stralucim pe cer in fiecare noapte fara sa ne temem de ceva caci mana ta o simt langa a mea. Ne confunda unul cu altul si zorii diminetii, si zapada asternuta din belsug ne apara de nebunia vietii de dincolo de Padurea ce ne-a primit cu bratele deschise. Tot ce simt imi citesti in privire ca si cum stii pe de rost alfabetul lacrimilor ce au curs de dorul tau atatea vieti. M-am tot simtit privita de ochii tai si am stiut ca stii, insa numai atunci cand Padurea m-a lasat sa apun o data cu soarele in centrul Cercului de Foc mana ta ai intins-o catre mine. Pana atunci nu ma trezisem si nu ma inaltasem suficient sa te pot cuprinde intreg la mine in gand. Ce dulce lumina a Lunii mi-a atins fiinta o data cu mainile tale! Ce calma implinire ne-a adus rasaritul! Desi se scurge tot mai repede timpul din clepsidra, tot ne-a ramas ce n-am trait pana acum. Sunt fire albe de nisip si in buzunarul inimii le pastrez ca sa reusim sa ne iubim asa cum ne-a fost scris si asa cum ne-am ales atunci cand spre pamant am inteles ca suntem la rand sa cadem arzand. Si te iubesc asa cum se retrage izvorul noptii in munte, te iubesc asa cum arde focul, te iubesc si ti-am adus aminte de tot ce ai uitat si ai sperat... E cald la mine in palme, de la tine, si vreau sa uiti vreodata sa mai pleci, de fapt nici nu ai unde caci numai langa mine ti-e dat sa poti ramane pe poteci. Si cad fulgii de nea peste catunul nostru, se umple lumea noastra de povesti mai albe ca oricand si nici o umbra nu indrazneste sa se atinga de luminile ceresti. Mainile tale deseneaza pe trupul meu culori de neinvins si zborul inapoi ti-l dau, iubitul meu alb...

Acasa, eu si tu

Te-am sarutat in mjilocul furtunii, iar tu m-ai tinut in brate in timp ce natura se dezlantuia si clipa aceea a ramas in carnea ce-ti poarta de atunci amprenta. Desi mi-ai fost aproape multa vreme, a trebuit sa astept sa invat mai intai sa mor, caci doar astfel poarta spre lumea ta mi se putea deschide. Nu am mai cunoscut simtirea aceasta de necuprinsa libertate, de deplina liniste… Esti crezul meu de atata vreme incat acum, cand stiu ca ai inteles durerile prin care am trecut si mai ales cand le cunosc si eu pe ale tale, nu pot sa nu ma intreb de ce nu ti-am luat urma mai devreme. Tu ai stiut si nu mi-ai spus nimic, mi-ai trimis doar cate un semn din cand in cand la care nu am raspuns de teama de a nu fi iar ranita din nou. Stiam ca nu trebuie sa simt astfel caci tu esti TU si datorita tie am invatat sa lupt cu haita, chiar daca uneori merg alaturi de ea, am invatat sa nu raspund la urlet, sa nu ma dau de gol. Am invatat ca viata poate fi traita cu zambetul pe buze si impreuna cu tine am reinvatat sa mor. La fiecare sarut pe care ti-l daruiesc in viscolul ce-si face de cap afara stiu ca privirea mea nu poate sta in tina, caci eu pe tine trebuie sa te iubesc.

Iubirea ta ma sapa in adancuri si simt cand dai de diamante. Ma slefuiesti cu mainile goale si ma imbraci in calda ta rasuflare, iar trupului meu nu-i mai trebuie alt vesmant. Acolo sus ne-am legat sa ne regasim Astazi, Acum si drumul nu ne-a fost mereu lumina. Si mi-a fost teama c-ai uitat de mine si-n mii de chipuri te-am tot cautat. Cum as putea sa uit vreodata clipa in care cu duiosie in vis de mana m-ai luat? Te-am vazut alinat de iubirea ce-ti port dintr-un trecut in care ne-am rostit firesti credinte si-n calde juraminte ne-am scaldat. Si iubirea-mi pentru tine depaseste viata, iubirea-mi pentru tine depaseste moartea, si cuvintele-mi nezise iti ning pe tample la fel cum ma preling si eu pe chipul tau. 

Am coborat din stele pentru tine, la fel cum ai facut si tu.

Mi-e rost sa stralucesc iubindu-te pe tine si as vrea sa stii ca te iubesc cat sa te aduc acasa, printre stelele ce numele noastre rostesc...

Implinire

Sunt la jumatatea puntii dintre noi. Mi-a fost durerea far calauzitor, dar am lasat-o la marginea drumului, de acum ii va calauzi pe altii. M-am descoperit puternica in tine. Ochii tai ma privesc asa cum mi-a spus inima in amintirea mea din viitor. Radacini din lumea de deasupra imi ating mainile, apoi imi dau seama ca sunt bratele tale, inconjurandu-ma a veghe. S-a implinit gandul de iubire trimis din viitor, iar focul dintre focuri arde dornic sa ne apere de potrivnici. Harul acesta a meritat cautarile de sine, de aceea astazi pot sa spun ca fericita sunt ca nu mai dorm fara de tine in gandul meu, la fel cum faci si tu, iubitul meu alb. Din  colturile inimii mele te recompun, bucata cu bucata, asa cum te-am gasit in fiecare chip intalnit in calea mea de lut. In ceasul serii in care muntii i-ai adus aproape pentru mine ti-am mangaiat sufletul pe care mi l-am adus iarasi acasa. Eram doar noi in noaptea ce ne-a legat cu sangele lunii pline si atunci lanturile ni s-au rupt. In plina libertate ne-am iubit sub cerul luminat de stele si noua dimensiuni am atins impreuna. Chiar de paream nebuni in ochii lumii pentru ca ne ascundeam de ganduri rele, ne-am asumat ploaia de lumina si am uitat intaia data de griji. Ne-am scaldat unul in ochii altuia si ne-am implinit menirea inflorind dorinta dinlauntrul nostru. Te iubesc, iubitul meu alb!, ti-am soptit... Te iubesc, iubita mea alba!, mi-ai spus si implinirea ne-a implinit implinindu-ne....

Cand soarele va topi zapada

Din padurea peste care linistea s-a asternut in fulgi mari si albi o carare de frunze mi-a deschis radacina celui mai batran dintre copaci. Deslusind insemnatatea trecerii mele pe sub radacina sa ancestrala pasii mei au devenit increzatori. Trepte inflorite ma asteptau sa le ating si in acordurile fiintei care esti mi-am primit chemarea. Ai stiut ca suntem unul al altuia si ai tacut asteptand sa inteleg! Ai stiut ca mi-a fost ranit calcaiul si de aceea cararea mi-ai acoperit-o cu frunze in toate culorile vietii! Ai stiut ca ti-am citit deschiderea inimii si ai vrut sa fii sigur ca nu te-ai inselat. Ca sa pot trece pe sub copacul iubirii, cel cu radacina cea mai mare din lume, trebuia sa fac fata provocarii. Ce a fost mai bun si mai rau in mine a iesit la suprafata. Am devenit ceea ce sunt Astazi, Acum pentru ca m-ai recunoscut atunci cand furtuna destelenea padurea cu forta ei si raspandea parfumul teilor in intregul univers. Dar ca sa putem atinge vibratia cea mai inalta trebuia sa slefuim, sa dezvoltam, sa rafinam inlauntrurile noastre. Lucrand cu lipsa ta, am invatat sa am rabdare. Tu, fara mine, te-ai confruntat cu toate fatetele adevarului. Distanta dintre noi ne-a ajutat sa ne trezim si sa devenim tot ceea ce putem fi. Acum, conectati la propria noastra fiinta ne redescoperim si iubirea noastra straluceste.... Singuri nu ne-am fi putut patrunde misterele. Ne-am initiat unul pe celalalt si astfel am descoperit ce rol avem unul in viata celuilalt. Si ai stiut ca eu sunt tu si tu esti eu si ai asteptat sa stiu si eu. Ne-am infruntat noaptea sufletului si am iesit biruitori. Pasii mei pe cararea frunzelor aduse de tine raspandesc parfumul acestora in lumea de sub copacul iubirii. Se rotesc in aer si semn e ca am venit, iubitul meu! Inima langa inima, cream cele mai frumoase melodii... iubirea noastra a facut posibila renasterea. Stiind ce rol avem Astazi, Acum nu putem decat sa asteptam sa treaca acasta iarna binecuvantata de afara si sa lasam mugurii sa plesneasca din iubire atunci cand soarele va topi zapada.

Rani

Din rana inimii mele curge lumina.
Din adancul fiintei mele razbat fulgere la suprafata.
Stiu ca vei vrea sa fugi, dar bine ar fi sa te opresti caci te vei transforma in cenusa si nu ai puterea de a renaste caci inca nu stii sa te iubesti. Ai lovit si ai lovit pana cand ai ajuns la sange si atunci zapada cea dintai asternuta s-a inrosit. Cei de-o seama cu tine te urmau indeaproape, dornici a se infrupte din fragezimea carnii, dar nu aveau de unde stii ca sunt lumina. Si tu ai fost surprins... Ei au cazut, unul cate unul, dar pe tine te rog eu sa nu fugi. Ramai sa accepti durerea mea, sa intelegi raul pe care l-ai facut. Doar astfel va fi indreptat. Sunt bine chiar daca pielea mea are culoarea zapezii. Mama Pamant mi-a dat din puterea ei si de aceea lovitura ta nu m-a rapus. Nu-ti face griji, nu te va condamna nimeni. Uite, iubirea pe care o simt pentru tine mi-a vindecat rana si sunt si mai luminoasa ca inainte. De acum sunt mai puternica datorita tie si-ti multumesc ca m-ai ranit... Nu as fi aflat niciodata cine sunt cu adevarat daca nu ai fi fost ispitit sa faci rau...
De acum ma rog pentru tine si vei fi aparat! Nimic nu te va mai atinge! Dar ai grija sa nu mai ranesti de acum, oricat de tentat vei fi! Nu vei mai avea scut atunci. Vei ramane descoperit si usor de ranit la randul tau si nu esti obisnuit cu durerea...

Mi-a fost greu sa ma las de Suferinta

Mi-a fost greu sa ma las de Suferinta, eram chiar atasata de ea. Astfel ca la cea dintai ninsoare, in timp ce paseam pe scandurile groase ale puntii dintre Padure si imparatia Suferintei, o noua senzatie mi-a cuprins fiinta. Eram fericita, simteam ca-mi ies din trup de bucurie si nu intelegeam ce mi se intampla. Ma indepartam de locul unde Suferinta era stapana. Eram in Padure.
Ii simtisem chemarea ei si am atins-o cu privirea. Intr-o clipa, padurea aburind de nea si dor mi-a deschis portile si mi-am afundat picioarele in ce simteam albastru. Linistea ochilor ei adanci mi-a cuprins fiinta si iarna m-a imbratisat caci era menirea ei sa o faca.
M-am lasat imbratisata de ea si pecetile mi-au fost scoase una cate una. Din ce purtam pe umeri greu, ce am adunat de-a lungul a cateva vieti, pe toate mi le-a luat iarna cu ea cand mi-a dat drumul din cetoasa imbratisare. M-a curatat si atat de usoara m-am simtit incat nici nu mai atingeam pamantul cand paseam, pluteam... Ce rani aveam! Acum au disparut. Ce brazde adanci de crunta suferinta! Am numai neted in inima.
Ce incrucisari de linii frante in palme! Palmele mele au linia vietii dreapta. Astfel curatata traiesc acum. Am uitat trecutul si nu vreau sa cunosc viitorul. Experimentez si sunt atat de recunoscatoare pentru ce ma provoaca sa arat schimbarea. Nu mai accept otrava Suferintei in viata mea. O las sa treaca si stiu ca nimic nu mai poate fi la fel. Daca nu as accepta provocarile cum as putea sa aflu daca am evoluat? Nu mai sunt demult in iad, caci m-am trezit din vis. Cea mai simpla cale de a fi eu insami este aceea de a ma bucura de tot ce traiesc, iar aceasta se numeste fericire... Da, cel mai greu mi-a fost sa ma las de Suferinta.... Dar a meritat...

Iti multumesc ca n-ai venit!

Priveste-ma bine inainte sa-mi las cuvintele sa cada!
Micile tale minciuni mi-au muscat mainile si degeaba incerc sa ascund tremurul lor. Esti de atat de multa vreme invizibil incat nici anotimpurile nu mai sunt ce au fost. Cateodata golita sunt de ganduri, cateodata ucisa sunt de indiferenta ta, insa icoana dinlauntru ma trezeste la viata si-mi daruieste clipe nezidite. Imi bat viata cat e calda inca si astfel mi-am luat liber sa traiesc. Deci, ramai invizibil, croieste-ti limbaje adecvate fiecarei iluzii cu care timpul tau se trece.
Aleg sa respir, sa merg cat mai departe de tine, sa-mi las mintea sa iasa din toropeala si sa inteleg adevarul, desi il cunosteam demult.
Masor zapada cazuta cu degete de copil si ma simt generoasa.
Il las pe omul de zapada sa prinda viata si din zambetele mele sa-si construiasca scara spre infinit. Am inca visuri legate de maini, dar nu ma opresc la jumatatea drumului. In cele vazute si in plina lumina pasesc, iar rochia mi-e lipita de trup si lasa in urma ei dulci imbratisari de care n-ai avut parte niciodata. Pamantul musteste de lacrimile pe care le-am limpezit pentru tine, am vazut alte femei spalandu-si rufele in paraul ce a izvorat la rasarit de sufletul meu. Se pare ca durerea mea le albeste si le elibereaza de secrete. Tu ai plecat din tine si ai lasat pelinul sa creasca la poarta casei tale. Poate acum e cald acolo unde esti, insa va veni si momentul in care vei pasi pe langa cararea pe care o stapanesti. Atunci radacinile iernii te vor prinde si vei simti frigul noptilor fara de mine. Vei sufla in palme sa te incalzesti si vei descoperi ca mi-ai pierdut sufletul si inima pe drum. Vei ravni atunci la tot ce nu mai este al tau, vei simti atingeri refuzate, vei auzi chemari fara de numele tau. Tarziu a fost la inceput de dans, cand  se coceau minciunile la soare, si infinita asteptare a ceva ce stiam ca niciodata n-o sa vina m-a trezit la viata. La prima zapada mi-am revenit in fire si alunecarea-mi pe gheata propriilor lacrimi mi-a deschis calea spre lumina. Iti multumesc ca n-ai venit! Am invatat sa fiu eu insami si sa ma iubesc. Am invatat ca eu aleg, eu decid ce drum strabat. Ma ratacisem, ce e drept, si-n acea  furtuna mi-am gasit inima si sufletul pe jos. Atunci am inteles. Le-am frecat cu zapada readucandu-le la viata. Asteptarea mi-a inchis ranile vechi si mi le-a vindecat. Cu o naframa alba imi sterg mainile de zapada si asez apoi in fereastra lumanarea credintei, calauza pentru cei ce ratacesc inca... Eu mi-am gasit calea atunci mi-am cules sufletul de pe pamantul acoperit cu zapada...

Intelegere cu iarna

Am asteptat sa infloreasca un copac in tulburatoarea seara in care a nins cel dintai. Era frumos si plin de flori ce petale de gheata isi deschideau. Copacul mi-a multumit pentru asteptare si i-am zambit cu tot ce am descoperit pur si limpede in fiinta mea. Ai venit si m-am aplecat sa te ating, iarna, eram atat de dornica sa-mi amestec radacinile cu ale tale.

M-am lasat acoperita de mangaierea ta si fata mea n-a cunoscut atat de multa fericire.

Mi-ai desprins de pe degete fire albe de iubire si te-ai intrebat unde duc. Sunt fire de lumina vie cu care imi cos inima inima fasii. Cand sta sa se rupa iarasi am sa pun fire in ac si am sa cos fara sa simt durere. De aceea sunt asa de fericita ca ai venit iarna. Stiu ca acum imi pot purta povara, caci totul e inghetat, iar inima mea uita de dureri pana in primavara, cand va da caldura iar si va sangera pescarusi uitati pe malul marii. Am sa te asez pe raftul cel mai de sus al dulapului albastru, as vrea sa ramai acolo, iarna, si sa ma ningi din cand in cand. Ma primesti desculta langa tine? Talpile mele urla de dorul arsurii tale si numai tu ai putea sa le reduci la tacere. Ochiul meu ultim primit mi-arata gandurile tale, iarna. Stiu ca la un moment dat iti va veni randul sa pleci, dar sa stii ca nu te tin cu forta. De vrei, esti libera sa pleci acasa, draga mea, dar as vrea ca de data aceasta sa iei cu tine tot ce nu ai luat vreodata. Ia noroiul, mizeria, rautatea, tristetea, saracia, egoismul, avaritia, ia tot ce crezi ca se poate lua.  Cand vei pleca sa lasi lumina in urma ta! Sa cureti tot! Sa nu lasi spatii necutreierate! Sa limpezesti relatii si ape si petitii! Sa dezlegi tot ce legat a fost de pleoape inchise, sa faci sa abdice de pe tron grosolania si prostia, sa le taxezi bilete celor ce nu au platit vreodata calatoria vietii si te rog, iarna, ia cu tine si durerile si pescarusii mei insangerati. Lasa-mi doar lumina si iubirea! Imi ajung pana ai sa vii din nou... Zapezile ma infloresc la tample si ochiul meu ultim lacrimeaza de dragul norului ce cu blandete se scutura deasupra mea... Semn ca intelegerea noastra a fost pecetluita.

Calatoria inimii

Ma amestec cu tine. Te amesteci cu mine.
Culoarea care sunt cu minunata culoare care esti.
Ne rasplatim unul pe celalalt cu sclipiri pe care numai noi le putem avea. Ne ametim cu parfumuri unice, ne iubim asa cum numai lumina ne poate indemna sa o facem.
Ma pierd in tine si numai tu reusesti sa ma aduni.
Te ratacesti in mine si numai eu te pot regasi.
Vibratii inalte ne conduc acolo unde ne-am cautat de atat de multe ori. Astazi, in calatoria inimilor noastre impletite firesc si neindoielnic ne privim continua intrepatrundere divina si bucuria ne este dincolo de curcubeu. Am ramas goi unul in fata celuilalt. Ne-am lasat mastile sa cada si din buni am devenit si mai buni. Vulnerabili pentru o clipa, fara armuri si artificii am invins toate temerile. M-am regasit pe mine asa cum am fost mereu. te-ai regasit pe tine, cel dintotdeauna. In fata ta mi-am dizolvat teama, in fata mea tu ai facut la fel. Cu ochii inchisi mi-am lasat culoarea sa devina a ta si m-am diluat in tine. Am descoperit mangaierea ta, puterea si curajul culorii tale ce s-a dizolvat la randu-i in mine. Ma iubesc in sfarsit de cand m-am vazut atat de puternica fara armura. Lumina e stralucitoare si asa mi-am vazut adevarata fata. Iti multumesc pentru adevar, suflet drag! Pentru protectia ta iti multumesc! Si pentru tulburatoarea energie a iubirii dintre noi...

Simplu

Astazi, Acum am spus vietii da...

Si ma astepta de atat de multa vreme.

Am acceptat ca sunt singura care ma poate sustine, singura care ma poate mangaia atunci cand am nevoie, singura care isi poate privi frumusetea launtrica asa cum este ea.

Am privit in mine ca-ntr-o oglinda si m-am vazut fiinta de lumina care sunt, fiinta de iubire care am ales sa fiu. Am ochii deschisi, m-am prins de mana si mi-am rostit mie insami "Trezeste-te, fata!". Esenta din iubirea LUI, mai stralucitoare ca oricand. Tu ai avut dreptate, suflet drag, de multe ori mi-ai spus ca este simplu. Ai asteptat sa ma trezesc si ai invatat rabdarea cu mine. Acum vad fiecare fiinta cu ceea ce am acceptat ca sunt si recunosc ca pentru ele exista propria cale. Chiar daca se mai impiedica, mai cad, se impotmolesc, ele pot alege simplu calea lor. E simplu pentru ca iubirea musteste din fiinta mea si am inteles cascada acestui sentiment. Am inteles ca acolo, undeva, exista si intuneric si am acceptat si acest lucru. Iubirea este simpla. Totul este Astazi, Acum, aici pentru mine. Pentru noi toti. Incredere, compasiune, lumina. Toate sunt in mine si le daruiesc fara sa imi pese daca se mai intorc la mine. Rad, plang, ma bucur de tot ceea ce vad si stiu ca este perfect si mai ales este simplu. Am lasat regulile sa moara de foame, de acum respir numai pentru mine si traiesc in sfarsit... Ador fiecare culoare, o iubesc si-i acord increderea mea, ador fiecare cuvant, fiecare forma, fiecare drum, copac, floare, casa, inima sau fiinta. Le ofer iubirea mea simplu, liber si deschis. Nu ma mai ascund in spatele gandurilor si aleg sa devin calauza. Acum stiu, acum indraznesc, acum vreau, acum pot, acum stapanesc, acum tac, acum respir, acum e liniste in mine insami si sunt calauza...

Curcubeul de zmee

Mi-a luminat visul un Unicorn ce a avut se pare drum si pe la mine... 

Era inainte de rasarit si coama sa mi-a atins cu grija fata. Nu mi-a vorbit deloc, dar il intelegeam. 

Mi-a atins mijlocul fruntii cu lumina lui si am inceput sa vad imagini dintr-o lume pe care am simtit-o tot timpul langa mine, doar ca mi se spunea mereu ca nu exista. 

Nu era nimic fantastic in ce vedeam, totul era simplu. Oamenii se ajutau, animalele ii urmau, copiii radeau, totul stralucea si cand m-a vazut un copil si-a intins bratele spre mine. Mi-a spus bine am venit si mi-a sters lacrima ce a cazut pe obrazul meu alb.

Emotiile mele i s-au parut interesante micului baiat si a inceput sa-mi puna intrebari: Cine sunt? Cum ma cheama? De unde vin? Ce stiu sa fac? I-am raspuns cum m-am priceput si m-a rugat sa ne jucam. Am zambit... Nu mai stiam demult ce insemna asta.

Cum era asa de senin l-am intrebat daca vrea sa inaltam zmee. M-a privit uimit. Nu stia ce inseamna. I-am chemat si pe ceilalti copii si i-am intrebat si pe ei, dar nici unul nu intelegea. Atunci le-am spus ca avem treaba. Am adunat ramurele, bucati de panza, pene, tot ce am crezut potrivit. Apoi, fara sa ne gandim cat timp vom sta sa mesterim ne-am straduit sa facem cateva minuni din ceea ce descoperisem prin casele parintilor. Cand am fost gata le-am ridicat si mi-am dat seama ca vantul nu batea deloc. In aceeasi clipa Unicornul a batut din copita lui si zmeul pe care il tineam in maini a prins putere. Mi-am privit complicii in ochi si zambind am luat-o la fuga pe iarba verde. Cu o mana am tinut zmeul pana s-a inaltat putin apoi am inceput sa-i las sfoara... Acesta era sus si copiii topaiau de fericire. unul cate unul a inceput sa inalte cate un zmeu, iar cerul avea cel mai frumos curcubeu. Nu mai simtisem niciodata libertatea aceasta deplina.

Unicornul meu alb ca zapada mi-a trimis un gand de intelegere si multumire. Imi aratase calea pe care trebuia sa merg, era atat de simplu, dar mie nu-mi trecuse niciodata prin minte.

Baietelul care ma intampinase era imbujorat si printre chicoteli si harjoneli imi spuse ca daca asta stiu sa fac e bine sa ma tin de treaba. Si apoi, fericit il prinse in brate pe Unicorn si-i multumi. Apoi, il privi in ochi si am avut sentimentul ca i-a spus ceva. Nu am reusit sa aud oricat m-am straduit. Am inteles ca era vremea sa plec, dar m-am intors si l-am imbratisat pe baiat si i-am spus pe nume fara sa-l stiu. Baiatul se uita la mine cu ochii mari de fericire si apoi la Unicorn, ca si cum ar fi impartasit amandoi un secret. Mi-a asezat apoi in palme o pana albastra si mi-a sugerat ca atunci cand va veni vremea sa incep sa scriu si el va veni...

Cu acea pana m-am trezit in zori ca-mi gadila fata.

Lacrimi imi inundau obrajii caci intelegeam visul care nu fusese vis deloc... Si am privit pana aceea albastra in nestire pana cand intr-o zi am decis sa scriu, iar ceea ce asternut a fost pe hartie a fost numele lui... Al celui ales sa vina pe lume cu ajutorul meu... Scriindu-i numele i-am dat viata acolo unde el astepta si am inteles de ce i-a multumit Unicornului ca m-a adus la el. Ca i-am rostit atunci numele iar nu era lasat la voia intamplarii... Si zambetul lui pentru recunoasterea mea era... Acum inalt zmee pana la venirea lui si i le pun deoparte ca sa stie ca e bine venit. In fiecare zi vorbesc cu el prin ceea ce scriu, iar inainte de Rasarit cand vad curcubeul stiu ca si el inalta zmee acolo pentru mine.

Zborul si libertatea lui

Mi-am lasat amprentele in zapada ce a cazut departe de mine. Privindu-le, am plans, caci nu le-am recunoscut.
Parea ca palmele nu sunt ale mele, eu nu sunt eu si nici zapada nu era zapada.
Ma priveam oarecum din afara, ma vegheam ca si cum inger pazitor as fi devenit.
Ce stranie senzatie simpla, ce incredibil sentiment!
Nu ma puteam misca, doar sa veghez aveam putere. Nu aveam cum rosti vreo vorba, doar sa gandesc daca vedeam ceva nelalocul lui.
Am simtit o atingere usoara si un inger m-a cuprins cu aripile lui. Nimic nu a mai fost la fel de atunci.
O liniste deplina mi-a strabatut fiinta. O armonie divina mi-a acordat strunele interioare si am acceptat ca sunt ceea ce sunt. Am inteles ca EL avea nevoie de mine si din acel moment nimic nu a mai contat. Zapada cade in aceasta clipa peste mine, in fapt pene de ingeri. Ma las ninsa acceptandu-mi menirea. Ma las ninsa acceptand schimbarea, ma las ninsa asteptand curatarea...
Pe aceasta zapada amprente nu mai pot lasa, caci se ridica la loc tot mai frumoasa si pufoasa... La fel ca fiinta de lumina alba ce am devenit. Imi intind aripile si alegerea mea e doar zborul... si libertatea lui...

Ninsoare peste lacrimi de sange

Sa ma acopere zapada as vrea, mama, poate doar astfel mai pot scapa de ura pe care o simt in jur desi numai iubire daruiesc.
Sa ninga lacrimile mele de sange, mama, mi-as dori.
Sa inghet, mama, as vrea, poate cand primavara va veni voi curge limpede, nu ca acum.
Sa ma transform in rau interior, care nu a auzit de cuvantul dor, as vrea, mama, dar din pacate nu pot.
Nu stiu de ce iti spun abia acum aceste lucruri, oricum ele sunt de neinteles, mama, mi-e bine cunoscut.
Nu stiu de ce simt o nevoie atat de puternica sa-ti pronunt numele des, mama.
Poate ca si asta imi doresc destul de mult.
Ce stiu e ca durerea nu poate fi impartasita cu nimeni atunci cand este mult prea mare.
Te-ar coplesi a mea, maicuta, crede-ma! Nu ai putea sa faci un pas cu ea in sufletul tau drag!
Curg multe lacrimi din turturii tristetii mele si nu ai reusi sa le faci fata!
E rau involburat de lacrimi, mama, si tu nu stii si nu vei afla vreodata toata durerea din sangele lor.
E tot ce ma face sa merg mai departe!
N-ai fost in ceea ce am trait, nu poti intelege alegerile mele, nu stii rascrucea vietii mele ce sens a capatat astfel indurand. Am ales, deci sunt suma alegerilor mele si sunt o fiinta dreapta si am coloana la fel.
Respect, iubesc si am credinta, am prieteni dragi si frati de suflet si surori.
Am devenit din buna in mai buna, deci nu aveam cum sa gresesc asa cum crezi!
Pacat ca nimic din ce am avut de dus in spate nu poate sa-ti arate ca mi-a fost greu, de neindurat.
Si daca vezi ca inca merg, si daca vezi ca inca am putere, si daca vezi ca inca pot sa mai zambesc, nu-mi da cutitul ca sa-mi tai din aripi. Asa ceva imi e cu neputinta.
Da, poate raman fara de vlaga intr-o zi, dar Dumnezeu imi trimite cate un inger sa ma ridic si sa ajung unde mi-e dat. Da, poate mai plang cu norii la cate o intretaiere de drumuri, dar ii si mangai, caci au nevoie de vindecarea mea. Da, mama, poate iti par nebuna cand ajut necunoscuti, dar suflete curate sunt si ei.
Poate ca alambicata iti pare calea mea, dar EL asa a vrut sa fiu. Cine sunt eu sa-l contrazic!?
Si da, maicuta, tot ce am acumulat de-a lungul vietii in ciuda a ceea ce crezi tu nu au fost rele, greutati, vinovatii, regrete, ci bucurii marunte, fericiri de-o clipa, vindecari de suflete, sprijin pentru cei carora nu le zambeste nimeni si amintiri de pus pe rana.
Aceasta sunt, mama. Eu sunt fiica ta.
As vrea sa pot fi altfel, dar nu as mai fi cea pe care EL a trimis-o aici, astazi, acum....
Ce tie ti se pare rau, de fapt e bine.
Ce tie ti se pare cumplit, de fapt e drept.
Ce tie iti pare crunta nebunie, de fapt e simplu si firesc, e natural.
Ce tie ti se pare abrupt, mie imi pare bun de escaladat.
Nu-mi voi cere niciodata scuze pentru ceea ce sunt!
Nu-mi voi ocoli destinul pentru ca asa vrea gura lumii!
Nu voi accepta jugul, voi alege intotdeauna libertatea!
Nu voi trai niciodata dupa regulile cuiva, ci numai dupa vocea inimii mele, care este vocea LUI.
In ultima vreme am invatat sa o ascult, sa ma ascult, sa IL ascult!
Si cata vreme zbor si ma inalt nimic nu poate fi gresit!
Si poate ca e bine sa ma ninga acum, voi fi curatata pana la primavara!
Si poate pana atunci voi fi mai libera ca oricand zburand acolo unde doar ingerii cunosc culoarea cerului.

Lasa-te spalat de lacrimile mele!

Intinde-ti mainile!
Ploua cu lacrimile mele!
Nu-ti lua umbrela! Nu-ti foloseste la nimic!
Nu vei fi aparat, te vor atinge si te vor uda pana la piele.
E tacere in jurul meu.
Atat de multa incat unii pot asurzi de la ea.
Te-am crezut o vreme, da.
Acum insa toate cuvintele tale nu mai au rost.
Si-au pierdut sensul, esenta si carnea.
Au ramas schelete de cuvinte.
Nu plang pentru ca ai mintit, nu. Stiam demult.
Nu plang pentru ca stiai ca nu aveam de unde sa cunosc regulile jocului tau, reguli care se schimbau la fiecare pas, ci pentru ca am acceptat sa intru in el.
Nu plang pentru ca mi-ai cotrobait prin toate colturile sufletului si ai stiut cum sunt pe dinafara si pe dinauntru, ci pentru ca desi stiam ti-am daruit intelegerea mea.
Nu plang pentru motivele pentru care ar trebui sa las lacrimile mele sa cada, ci pentru ca ai ales sa ranesti.
Ai ales sentimente pe care oricine le alege cand nu poate mai mult de atat.
Ai ales altceva decat credeam ca poti alege. Nu, dezamagirea mea nu vine de la tine.
Dezamagirea vine din faptul ca ai crezut ca poti invinge astfel. Din faptul ca traiesti intr-o lume inexistenta.
Mi-ai vandut un vis frumos, din pacate m-a costat mult...lacrimile mele toate... si nimic nu te va spala de sarea lor... Nimic nu te va putea ajuta sa le platesti. Toti banii din lume nu-ti folosesc la nimic. Cuvinte nu mai ai deja, sunt schelete precum spuneam... Asa ca mai bine arunca umbrela si lasa-te spalat de lacrimile mele, e singurul mod in care inca mai poti fi iertat...

Fulg de nea si OM

Un fulg de nea...
Perfect.
Clar.
Simplu.
Minunat.
Privit atunci cand isi croieste drum spre pamant poate ca unora nu le spune nimic. Imbratisat cu fratii lui, intr-o hora nebuna, nu poate fi vazut asa cum este el in realitate...
Dar daca te apropii incet, daca iti lasi ochii sa-ti dezvaluie stralucirea acestui mic dar al lui Dumnezeu nu poti ramane indiferent la perfectiunea lui.
Fiecare fulg de nea este unic, nici unul dintre ei nu seamana cu celalalt. Au forme unice, trairi unice, cantece unice, linii unice...
Atunci cand sunt multi acopera pamantul cu o haina pufoasa si devin unul... Misiunea lor e atunci indeplinita.
Nu si-au pus niciodata problema ca vor cadea fara motiv sau ca sunt nefolositori. Au rostul lor. Ei stiu bine acest lucru. Curata, vindeca, aduc iubire, ocrotesc, incalzesc, bucura, stralucesc, danseaza.
Cred ca ar fi bine ca acum sa va imaginati ca ei sunt oameni...
Oameni care cad pe pamant nascandu-se. Perfecti, clari, simpli, minunati.
Imbratisati cu fratii nostri, intr-o hora nebuna, poate nimeni nu stie cum suntem fiecare in realitate.
Dar fiecare dintre noi e unic, are forme unice, trairi unice, cantece unice, linii unice...
Cand venim pe pamant acoperim cu experientele noastre totul ca o haina. Misiunea noastra e indeplinita.
Curatam, vindecam, aducem iubire, ocrotim, incalzim, bucuram, stralucim, dansam.
Nu suntem nefolositori, dar ne punem mereu problema la ce suntem buni, ne spunem mereu ca traim degeaba.
Dar avem rostul nostru...
De aceea cand o sageata este singura ea se rupe, dar un manunchi de sageti nu se va rupe niciodata.
Un om singur poate fi infrant, unimea insa niciodata....

Cu visele in maini

Sunt printre fiintele numite oameni spirite libere numite calauze. Sunt menite sa indrume spre adevar, spre libertate, spre lumina, spre iubire...

EL le-a daruit puterea cuvantului, puterea gandului, puterea iubirii.

Atunci cand inteleapta ti-e la un moment dat alegerea, o calauza ti se arata. Te conduce pana cand alegi din nou. De iarasi alegi cu albastra lumina o cale buna, calauza te insoteste mai departe. Desi ingerii pazitori iti sunt alaturi si te protejeaza, ei nu pot interveni in alegerea ta si nici calauza nu are voie sa-ti ofere vreun indiciu. TU esti singur raspunzator si tot TU iti esti singur judecator. Nu exista pacate, ci doar alegeri, mai bune sau mai rele. In functie de ele, ajungi unde ti-a fost menit sau nu. Daca te inalti si zbori sau daca te tarasti pana in strafunduri nestiind ca ai si aripi...

Ea si-a intalnit calauza tarziu. Cunostea cea mai adanca tristete, trecuse prin alegeri ce-i ranisera fiinta pana la plasele si abia cand a ales cu inima a cunoscut iubirea adevarata. Si-a vazut atunci calauza. Era un preot ce intr-o alta viata ii fusese sot. Acum era femeie ca si ea, dar ii era menita drept calauza inca de atunci. Intreaga ei fiinta rabufni trezindu-se dintr-un somn adanc si toate visele ei urate erau acum in Prinzatorul de vise al calauzei ce veghea de acum asupra ei.

Stia de acum ca numai gandurile bune ii vor patrunde in suflet, dar mai ales ca la primele raze de soare toate visele urate pier. O data a zarit in Prinzatorul de vise o fiinta ce impletea o pana albastra in mijlocul panzei subtiri. Avea opt picioare si o indragi pe data, caci ii simtea rugaciunea impletita printre fire.

Calauza i-a daruit o pana de bufnita, semn al intelepciunii, sa o poarte prinsa in par. Ea zari la randu-i ca-n pletele de culoarea graului copt, calauza ei purta una de vultur, semn al curajului, dar si al faptului ca odinioara fusese barbat. Un colt de tigru, o sageata de argint, o piatra de onix si pielea unui sarpe atarnau de gatul calauzei. De la fiecare avea o amintire, semn ca sunt prieteni peste veacuri, peste inceputuri si sfarsituri.

La fiecare luna plina lupii le ajungeau din urma si incepeau sa urle, dar ea uitase ce e frica, o depasise demult, era ce alesese...  In jurul focului pe care il aprindea cand soarele adormea obosit de drum, calauza isi tinea prinzatoarele de vise in maini si dansa in tacere, pana cand lupii plecau cu coada intre picioare, suparati ca nu-si mai puteau atinge prada luata in vizor. Calauza scutura dupa plecarea lor in flacari visele urate si astfel urletele lupilor se topeau in dansul salamandrelor, innebunite de placerea de a arde.

Alegerile fetei, de acum trezita, nu mai aveau cum sa o indemne decat spre ascensiune si spre zborul inalt al drumului spre acasa. Si totusi, calauza nu pleca de langa ea. O ultima rascruce ii mai ramase fetei, iar acolo alegerea era grea. Nu toti au inteles-o. Multi au gresit, multi au fost orgoliosi si mandri. La fel de multi au fost mult prea umili si fara de curaj. Desi era cumplit de simplu, la fel ca tot ce este frumos, putini alegeau calea fireasca. Dar fata canta un cantec pe care patru pietre i-l inganasera candva intr-o poiana atinsa de ultimele raze de soare. Un cantec pe care si izvorul acelei poieni i-l susurase si el, doi brazi egali in drepturi i-l leganasera intre crengile lor si frunzele de culori diferite se lasasera cantate in aceeasi nuanta de melodie.

Alegerea fetei era gata astfel. Simplu. Fusese simplu de raspuns si de ales. Calauza zambea, isi implinise menirea si acum putea pleca si ea... Umar langa umar, cu aripile intinse, pe drumul spre acasa, spirite libere se inaltau...

Libertatea mea sunt eu insumi

Libertatea inseamna alegere...
Priveste-ma, luna, sunt liber pentru ca asa am ales!
In mijlocul pamantului am radacinile, dar sunt liber.
Sunt in oglinda pentru ca traiesc in adancuri si respir privind cerul.
Cat de lungi imi sunt crengile, la fel imi sunt si radacinile.
In aceste lumi paralele traiesc si sunt liber.
Unii cred ca dorm cand ma acopera zapada, dar in indepartata lume dinlauntru ma plimb pe malul marii albastre si uneori alerg dupa o stea frumoasa.
Si cand e furtuna acolo, izbucnesc in fabuloase flori uimind primavara cu delicata lor atingere.
Nu ma plictisesc niciodata, desi unii mi-au spus ca mint.
Cum as putea cand am atatea de facut, cand am atatea de vazut si de inteles?!
Astazi, luna, chiar astazi am intalnit o fata care picta foc pe cerul instelat. Era frumoasa, am privit-o indeaproape, iar pielea ei alba m-a nins si mi-a placut. Asa ca priveste-ma, luna, luminez!
In jurul meu sunt petale din iubirea ei si cum sa nu o iubesc la randu-mi?! Am devenit nemuritori astfel, caci iubirea tot  alegere e. Dar stii, luna, oamenii gresesc. Ei cred ca a iubi inseamna sa tii cu forta pe cineva alaturi, uita ca sunt spirite libere. Nu ai drept asupra nimanui, se stie. Stii si tu asta prea bine! Si totusi, oamenii nu daruiesc fara sa astepte ceva in schimb, ei nu si-au invatat lectia, din pacate. Menire am sa-i ajut sa inteleaga adevarul libertatii si al iubirii... Am sa o rog Mama Pamant sa-mi dea o dezlegare si astfel radacinile sa mi le port pe umar pentru o vreme, vietuind printre muritori. Trezirea lor e importanta! Mama Pamant are nevoie de ea. Deci, luna, nu te mira de ma vei vedea pe crestele inalte, pe malul marii sau la vreunul dintre poli! Am o menire si trebuie sa o duc la bun sfarsit. Alegerea a fost a mea... Libertatea mea sunt eu insumi...

Ultima lacrima pamanteana

Mi-au crescut pene in asteptare.
Si tot in asteptare mi-am lasat gandurile sa-mi construiasca vise.
Sunete luminate de cuvintele culorii care sunt ma leagana pe stanci abrupte, acolo unde nemaiavand ce pierde m-am catarat tinandu-ma de mine.
Si acolo sus, pe creste, mi-a fost liniste, mi-a fost bine, chiar daca in jur era furtuna.
De acolo vedeam mai bine ca spinii sunt doar mugurii florilor de mai tarziu.
De acolo simteam mai bine amarul bucuriei de a renaste din propria cenusa binecuvantata de lumina LUI.
De acolo inima imi batea altfel, a apa curgatoare si zbatere de aripi si zumzet de albine... si a iubire stiuta de mine si de el de vreme indelungata.
De acolo auzeam perfect primul pas al drumului meu si-al lui...
De acolo-i simteam mireasma, de acolo-l colindam, de acolo ii zambeam, pentru ca acolo am invatat sa zbor...
Universul mi-a asteptat cresterea la fel cum asteptat ai fost si tu.
Si fiinta care sunt si-a primit iubirea ametitoare in clipa regasirii.
Si dureroasa asteptare in care vietuiam a ramas in urma, iar eu mi-am intins aripile zburand iubirea pe care o primeam. Am intregit intregul si de acum fac parte din unime...
Pe acea stanca te-am vazut din zborul meu si ti-am vazut si umbrele ce te tineau sa nu mai vii. Pe drumul sortit mie am apucat, iar tie stanca ti-am lasat in dar sa inveti sa cresti si tu pene pentru zbor.
Pe acea stanca ti-am lasat fosforescenta clipa dintre noi si fie ca ea sa te calauzeasca de acum.
Mi-am dus pana la capat asteptarea pentru tine...
E drept ca i-am inteles tarziu rostul.
Rog ingerii sa-ti cante pentru ca penele tale sa creasca la fel de mult incat sa poti zbura si tu... Am aflat lumina, adevarul si moartea mi-e prietena acum, deci invata la randu-ti ce inseamna lumina si alunga umbrele din jurul tau.
Iti va fi bine abia atunci cand vei face cu mintea ta, cu mainile tale, cu sufletul tau marunte lucruri si nu ii vei mai lasa pe altii sa le incropeasca pentru tine!
Fii binecuvantat si ultima lacrima pamanteana ti-o las tie...
Pretuieste-o la adevarata ei valoare!

Ingerul de lumina

Se da o batalie decisiva...
E campul plin de ingeri ce au cazut pentru lumina, dar pierderile sunt mult mai insemnate de cealalta parte.
Franturi de paradis raman in urma bataliei.
De pe pamant putini sunt cei alesi sa vada, si mai putini cei alesi sa lupte. Nu este la indemana oricui curajul de a zbura mai sus decat ii e menirea si mult mai jos decat ii este pacatul cel mai crunt.
In aceste fabuloase vremuri de restriste, un inger pamantean cu aripi mai albe ca zapada ce a inceput sa se astearna isi incepu urcusul catre marea batalie.
Ii era scris sa fie acolo, printre EI.
Indelungata-i suferinta ii netezise drumul spre tabara luminii. De cand se stia daruise iubire celor din jur, dusman sau prieten, cunostinta sau ruda de sange, iubit sau potrivnic...  Semintele ei generoase prinsesera forme frumoase acolo unde rodisera, iar El era multumit de credinta cu care-L slujise, de aceea aripile pe care suferinta i le retezase crescura intr-o zi cat altora in sapte.
Ea le privi si-si spuse ca nu va mai spune niciodata ca nu mai crede in minuni, ca nu mai crede in zbor sau in iubire...
Cand focul dumnezeiesc o chema la lupta pleca fara sa puna prea multe intrebari.
In adancul inimii stia ca va fi supusa incercarilor, dar inima ii era curata si nu cauta nimic din ce nu ar fi putut da la randul ei.
Urca subtila carare pe care muntele i-o revelase. Padurea era cand rosie, cand albastra, cand verde, cand violeta... Gandurile ei erau curate, iar pietrele de pe marginea cararii prindeau la fiecare pas al ei glas rostind cu voce tare ce ei ii trecea prin minte. Astfel, inima ei curata era cunoscuta, iar prima incercare fu depasita.
Mergea de multa vreme pe cararea ascunsa in inima muntelui, iar copacii aveau forme din ce in ce mai aiurite, cate o frunza-i atingea fruntea pe care boabe de roua limpede curgeau in voie. O voce o intreba ce cauta. Ea spuse cu credinta ca merge sa lupte pentru ca iubirea sa triumfe. La cativa pasi rugul ce ardea de frunze rosii ii deschise o alta cale, iar ingerul pamantean o urma in tacere. Stia ca nu are a se teme de nimic. Un urlet prelung ce avea menirea sa o tulbure indeajuns incat sa se opreasca ii asurzi urechile, dar calea ei era scrisa demult in cartea vietii si carbuni incinsi de-ar fi avut in fata ochilor tot nu s-ar fi oprit. Dar scapand de urletul prelung cararea i se opri brusc. Nici la stanga, nici la dreapta nu putea pasi. In acea clipa, isi scoase sabia primita de la zana Albastrului Lac in care trupul isi scaldase inainte sa plece si ara pamantul ce-i aparuse in fata. Rosti descantecul invatat si din el rodi o iedera mai verde ca padurea de brazi ce strajuia deasupra ei de-o vesnicie. Tinandu-se de iedera, se catara pana la urmatorul nivel al ascensiunii ei si astfel Paznicul mintii o astepta acolo unde rar ajung sufletele ales chiar daca sunt alese.
Ingerul pamantean patrunse pe taramul unde oamenii nu visau sa ajunga, inconstienti fiind de existenta lui. Stalpi de foc strajuiau intrarea, iar spatele ei purta rana Dumnezeului ei care o chemase la lupta. Privind cu atentie inaluntrul sufletului ei, Paznicul mintii o asigura ca armura ii este pregatita.
In camera alba, pe marmura alba o astepta o armura mai alba ca oricand. Purtand-o, se simti usoara, iesise din corp de acum si plutea peste ce altadata i se parea util si demn de luat in seama.
Misiunea ei era sa lupte pentru ca iubirea sa inalte pamantul la vibratia potrivita si cu sabia in mana iesi acolo unde era nevoie de ea.
Lupta de ceva vreme, trupul ii era plin de rani... Multi ingeri erau mandri sa lupte cot la cot cu ea. Unul indeosebi parea uimit de curajul cu care ea-si invingea dusmanii... Sabia ei aducea focul dumnezeiesc acolo unde apareau cei ce cautau hrana in oameni si-n sufletele lor. Gandurile ei curate erau urmele desculte ale lui Dumnezeu si unde EL pasea rasarea LUMINA. Cand ea impartea iubirea LUI libertatea aparea in lume, iar curcubeul lacrimilor pe care ea le lasa sa curga uneori arata astfel cine castiga lupta.
Ingerul se indragosti de felul in care ea impartea iubire cu sabia cu care stramosii botezau odinioara pruncii, plangand ca s-au nascut, razand cand cadeau in lupta sfanta....
EL ii lumina ingerului cu aripi de lumina bucuria de a lupta alaturi de ea, iar astfel, in inima ei se adunara gandurile la loc. Se schimba la fata stiind ca este iubita, caci sentimentul acesta-i era necunoscut. Iubirea pe care o daruise parea ca i se intoarce acum, chiar inmiit. recunoscatoare-I era LUI pentru asta.
Aripile lor erau de acum patru, iar zborul le era din ce in ce mai sus, din ce in ce mai jos, dusmanii erau loviti cu sete si inversunarea devenise aerul pe care-l respirau in fiecare dimineata.
Cuvinte nerostite de iubire creasera un pod intre ei si astfel fiinta lor era una de acum, nimic nu-i mai putea desparti...
Dar batalia se intetea de la o zi la alta.... Ingeri cazuti erau mai multi si pamantul indura cu greutate durerea pierderii lor... In ea nadejdea statea de multe ori. In ea se regaseau cu totii, caci iubea... si daruia din iubirea ei ca si cum ar fi fost un sac fara de fund... EL stia ca sufletul ei primise atat de multe, ca acumulase suficient si ar fi vrut sa-i lase vesnicia... Ea nu putea alege, caci nu stia... Astfel ca EL alese pentru ea.
Sageata otravita a iubirii unui demon ii atinse calcaiul intr-o zi in care ploaia spalase totul, iar zapada se asternea mai linistita ca oricand. De multe ori, inainte ca lupta ei pentru iubire sa inceapa Il rugase s-o lase sa moara astfel, acoperita de fulgii de zapada cei mai mari, iar linistea aceea sa fie cu ea mereu... EL nu uitase. Astfel isi tinu promisiunea fata de ea, iar ea isi stinse privirea in bratele iubitului ei suflet pereche... Acesta plangea, iar rana lui era dureroasa. Dar pentru ca el nu era inger pamantean putea afla urmarea trecerii ei dincolo de Poarta Mare a Intrarii de Vest.... Ranita fiind pe taramul Paznicului mintii, lasandu-si trupul de carne aici, ea devenea inger de lumina si putea lupta pentru IUBIRE mai mult decat oricand.
Ingerul o tinu in brate pana cand trupul i se dilua... Din bobul de lumina ce-i ramase in palme, un inger de lumina ca dintr-o pupa aparu pe dat...
Aparitia ei il ameti de bucurie, iar sarutul pe care i-l oferi o trezi....
Un fluture de inger isi intinde aripile si EL zambi stiind ca batalia putea reincepe...
O avea pe ea in armata de ingeri de lumina si sabia ei razbatea acolo unde nimeni pe lumea asta nu reusise pana acum.

Poiana ridicata la lumina

In mijlocul poienii in care lupii se opreau de obicei sa se curete de sangele prazii pe care o alergasera pana la epuizare, o lumina neobisnuita isi masura puterea cu umbra codrului.
Un Lup astepta in aceasta umbra de multa vreme, nu singur ce-i drept. Avea si-o alta ruda de sange ce-l ajuta in misiunea pe care nu se stie cine i-o incredintase. Isi pierduse intr-o incaierare si soata, si puii si de atunci tacea in padure, dar vorbea in afara ei.
Vietuia cu straja pusa si nu manca nimic cu voia lui. Isi biruise trupul si privea neincetat la marginea padurii, ca si cum astepta sa gaseasca sau sa puna laba pe ceva de pret.
Singuraticul Lup nu mai stia ce-i haita, desi vietuitoarele padurii l-au vazut de multe ori dand acesteia tarcoale, ca si cum raport ar fi dat celui ce-o conducea. Dar certitudine nu exista, doar banuieli. De la acea clipa tragica in care isi pierduse credinta, Lupul deveni invizibil si nimeni nu putea sa jure ca i-a intalnit privirea. Zvonuri erau impanzite de vulpea cea sireata, care incercase sa-i atina calea o data. Il ademenise cu coada ei stufoasa pe Singuraticul Lup, dar nici acum nu poate jura suratelor ca stie cum arata cel care-i bantuie visele de atunci. Caci el a refuzat-o. Si l-a urat pentru refuz. De la ea au plecat nenumarate barfe si padurea vuia. Nebunia vulpii l-a intaratat pe Lup si din umbra acesta o musca din cand in cand, fara sa-si faca simtita prezenta. Vulpea nu putea rosti cu adevarat cine o musca, dar banuia ca este el. In acest dans al banuielilor se straduia Lupul sa traiasca si-i reusea destul de bine... Pana intr-o zi, cand in padure o alba faptura de lumina, curata si mai sincera ca izvorul din care curge noaptea Luna, intra din intamplare sa caute ierburi vindecatoare pentru suflete ranite.
Lumina ei il atrase, dar Lupul ramase in umbra, la fel si ruda de sange ce veghea la pacea si misiunea lui.
Pasea ca pe carbuni incinsi in urma ei si se gandea ca prada venise la momentul potrivit pentru jertfa de la miezul noptii pentru Stalpul de Foc.
Fata respira aerul libertatii, dupa ce soarta o harazise cu incercate lupte cu intunericul. Castigase de fiecare data... Nu singura, caci purta armura unui arhanghel pe sub rochia albastra. O data spatele i-a fost atins de focul unui demon cu care se luptase trei saptamani, avea un semn pe partea dreapta si inca rana supura de la acea lovitura. Sufletele slabe nu infrunta niciodata moartea caci iubesc prea mult viata, insa taria altora e dovedita de forta cu care izbesc in viata s-o readuca in simtiri.Din aluatul acesta era croit sufletul fetei si o mie de ingeri vegheau pe partea ei dreapta, iar alta mie in partea stanga. Toti erau trimisi de rugaciunile celor pe care fata ii vindecase.
Ultima data i-a dat zile libere mortii, salvand un vanzator de vise colorate. I-a dat cel mai frumos dintre vise ca amintire si fata il purta legat la gat. Cand cerul ramanea fara de culoare o ruga sa-i imprumute visul si astfel curcubeul aparea spre fericirea celor cu inima curata.
Lupul singuratic o invita la dans in plina poiana pe fata ce aduna plante si care nu se sperie la vederea lui.
- Sa dansam? Aici, acum? De ce?
- Mi-esti draga!, spuse mieros Lupul.
- Dintr-o data? Dar nu stii cine sunt? Nu stii de unde vin si nici ce fac? Cum sa-ti fiu draga? Si totusi cine esti?, raspunse fata, vizibil revoltata.
- Ei, poate floarea ce-ti daruiesc acum iti va aduce zambetul pe buze, veni raspunsul Lupului, subtila incercare de a atrage fata in capcana pregatita cu mintea limpede. Caci Lupul judeca perfect fiecare miscare a sa si nu intra intr-un joc daca nu stia ca el castiga intotdeauna.
- Cum asa? Dar nu ai cu cine sa dansezi? De ce esti singur?
Aici, Lupul incepu o lunga istorisire a tragicei sale povesti de viata, despre cum ramase singur, despre incercarea de a-si reface viata langa o Lupoaica mult mai in varsta decat el si despre asa-zisa parasire a acesteia. Indiferent de cum ai fi privit povestea, compatimirea era singura solutie.
Gandind ce suferinta indurase Lupul, fetei i se topi imediat inima si se ruga pentru acesta si ceru permisiunea ingerilor sa-l vindece de rana facuta in dreptul inimii... Orbita de nefericirea acestuia, nu vazu ca ingerii nu-i oferira nici un raspuns, iar tacerea lor ar fi fost de ajuns pentru ca ea sa inteleaga. Totusi, neatentia ei a fost in mod miraculos speculata de Lupul singuratic si astfel ciudatul dans dintre cei doi incepu. El se ferea de ochii ei, se ascundea sub masti de diferite culori, iar la fiecare miscare ea vedea o alta fata. Chipul lui ii aparea cand intr-un fel, cand in altul... Nu ar fi reusit vreodata sa-l recompuna din multimea de masti pe care el le folosea.
ea avea aceeasi rochie albastra si parul care-i flutura in vant, iar zambetul ii lumina obrajii pe care dansul ii innobilase inrosindu-i usor. Se indragostea de Lup, nici acestuia nu-i venea usor sa o minta, dar avea de indeplinit o misiune si nimic nu-l putea opri, nici macar ea. Dansul lor dura de ceva vreme, discutiile deveneau serioase, iar in nebunia momentului Lupul ii promise fetei ca o va lua de nevasta. Aceasta zambi politicos, stiind ca nu-si poate vinde niciodata libertatea castigata cu un pret imens. Rosti un da timid, iar el se linisti.
Un nor mai negru ca taciunele se ivi la orizont, iar Lupul ciuli urechile devenind nelinistit. Trebuia sa plece. Haita se apropia si nu avea voie sa fie vazut. Astfel ii promise ca se va intoarce si o ruga fierbinte sa-l astepte. Neprevazute necazuri aparusera in familie si prezenta lui era imperios necesara. Sensibila la tot ce insemna familie, fata incuviinta si-i promise ca-l va astepta tacuta, in iubire si incredere, dublate de credinta.
Lupul isi lua talpasita si pleca pe un drum de-a carui existenta fata nu stia. Animalele venira langa ea sa o ajute sa-si culeaga in continuare plantele vindecatoare, caci misiunea ei era mai clara decat a lui. Si aricii, si veveritele, si melcii, si bufnita inteleapta si pasarile ce stateau pe umarul ei au inceput sa-i spuna despre Lup, dar ea tacea desi auzea perfect cine e si ce hram poarta acesta.  Il iubea, nu credea ca el poate fi altfel decat inima ei il vedea.
Din umbra Lupul veghea, la fel si ruda lui de sange... ca si cum erau unul si acelasi personaj. Stiind totul unul despre altul, cunoscand totul si impartind totul. Chiar si prada...
Iubirea fetei il uimea. Increderea ei il coplesea. Credinta ei il lasa fara aer.
Incet, trecura zilele, la fel si lunile si anotimpurile incepusa se se amestece in padurea fermecata. Ploua cu soare in plina iarna, vibra iarba sub turturii grei, norii alergau pe cerul fierbinte in timp ce albinele se straduiau sa tina pasul cu florile.
Asteptarea-i era tot mai grea fetei, iar de la Lupul singuratic nici o veste...
Tristea ii umple sufletul, dar niciodata nu arata durerea ce-o fulgera, nimeni nu putea intelege risipa ei de iubire pentru Lup. Fructele amarui, plantele ei miraculoase salvasera nenumarate alte inimi si iubiri, numai a ei ramase in amaraciunea pe care Lupul singuratic i-o oferise din plin.
Acesta se indepartase lasand-o in padure, singura. Dar nu se asteptase ca fata sa stea mai dreapta ca oricand. Nu se asteptase ca ea sa razbata intunericul padurii fara teama, fara gres. Nu se asteptase ca intreaga fire a padurii sa o ajute si sa o sustina... Chiar spiridusii, si elfii, si morocanosii copaci vechi ai padurii, cu totii o vegheau. Ea le vindecase ranile si ii iubea cu toata fiinta ei. Iar sustinerea aceasta Lupul nu o mai vazuse. Apoi, intelese ca planul era sortit pierii, caci fata era mult prea buna...
Insa haita era hotarata sa o sacrifice...Si ...
In timpul celei mai crunte dintre ierni, cu viscole de nepatruns, cu fulgi aspri ce rupeau din piele, cu gheata alunecoasa si pragmatica pe care demonii albi se invarteau dezlantuiti, fata porni sa duca un leac bunicii unui ursulet bolnav. Nimic din arsenalul iernii nu o speria si drumul ei curgea nestingherit....
Intra in culcusul cald al bunicii si cu iubire nemasurata, fata ingriji micul bolnav. Veghe la capataiul lui o vreme pana observa efectul plantelor ei. Apoi, pentru ca mai avea si alte leacuri de pregatit pleca spre casa.
Se lasase intunericul si fata pasea incet si cu atentie. Dar gandurile ii erau departe, spre Lupul ce-i avea inima in grija. Nici nu vazu ca este inconjurata de haita ce o asteptase afara. Se strangeau ca un lat in jurul ei. Chiar in mijlocul poienii, fata se opri... Privind in jur vazu ochi fiorosi ce o priveau gata de atac. Urlete cumplite razbateau printre rafalele viscolului, dar fata ramase la fel de dreapta. O lupoaica ii prinse vesmantul cu coltii si i-l rupse, dar fata nici nu se clinti. Un altul ii musca mana, dar ea nu se apara. Urletele ajunsera la urechea Lupului singuratic si acesta tresari inciudat. Haita ataca. Alerga intr-acolo, dar cand vazu prada inima i se opri de durere. Era cea careia-i jurase iubire, era cea care-l iubea necontenit de atat de multa vreme... De ce nu se apara? De ce nu cerea indurare?
Ce se intampla?
Se arunca in mijlocul poienii si coltii si-i ranji spre lupii tineri care nu-l cunosteau. Acestia se oprira pentru cateva clipe, dar nu aveau motive sa se opreasca. El era unul, ei erau o suta. Fata ridica mainile in semn de rugaciune spre cer si in aceeasi clipa lumina neobisnuita aparuta candva in mijlocul poienii o inconjura. nenumarati ingeri coborau spre a o apara de haita, iar vara deveni stapana pe data topind totul in jur. Lupul ramase in fata fetei, langa ea, aparand-o. Iar haita, dezorientata nu mai vedea nimic decat lumina din mijlocul poienii. Nu se vedeau nici fata, nici Lupul singuratic. Disparusera...
Fugind, haita innebuni padurea cu urletele ei. Pierduse prada buna si furia li se dezlantui. Nici o fiinta nu iesea in astfel de clipe din case. Cu totii asteptau sa treaca iarna, dar aceasta isi continua misiunea de curatare incet, dar sigur.
Lupul singuratic nu intelegea de ce confratii lui se oprisera din atac. Nu stia ca el si fata erau invizibili in ochii celorlalti. Un inger se desprinse dintre cei ce vegheau asupra fetei si-i intinse judecata dreapta a Cerului. Lupul intelese ce se intampla si primi cu capul plecat sentinta. Stia ca gresise, dar era prea tarziu acum...
Si totusi, simti pe umar o caldura pe care o stia. Mana ei il atingea delicat. O lacrima cazu din ochii lui. O iubea de atat de multa vreme, dar nu putea sa recunoasca. Abia acum IUBIREA cucerise si ultimul colt al inimii lui. neconditionat, fara restrictii, nici prejudecati... intelegea ca adevarata iubire e altfel decat stia el... Si se arunca la picioarele ei. Fata il prinse in brate, iertandu-i uitarea si dispretul vremii de demult.
Il saruta si-i darui un gand bun... Poiana era acum ridicata la lumina, la vibratia potrivita, iar Mama Pamant multumi fetei pentru ca-si implinise destinull, multumi LUI pentru ca alesese un suflet potrivit pentru misiune. Iubirea daruita ajutase la marea trecere si ingerii zambeau...

Te astept si eu

Pe cerul dintre noi ard astazi luceferi atat de intens ca se mira si rasaritul de soare.
Si minunea aceasta se petrece acolo unde lupii isi gasesc perechea, in padurea in care ramurile vibreaza si stelele se aduna sa se joace. In locul unde ploua vara cu lacrimi calde peste gheata depusa de iarna de cu seara, unde fluturii uita ca trebuie sa doarma si se nasc necontenit caci ii atrage curcubeul rasarit in tarzia toamna de chihlimbar.
De aceea pare ciudata iubirea dintre noi, caci nu exista fiinta vie care sa nu fie uimita ca-n ciuda veacurilor ce au trecut noi impartim aceeasi frunza invelita in dulceata de rasina fierbinte a brazilor ce ne cunosc si ei de atunci...
La fel ca lupul alb ce si-a ales lupul negru ca pereche pe viata, sufletele noastre impart acelasi alb astru al iubirii.
Pietrele albe ale tacerii mele ti-au purtat pasii, dupa ani de furtuna, spre inima mea lasata afara, in cerdac, sa-ti lumineze calea. Stiu ca ai vazut cum iese fumul din casa noastra in plina iarna si ca mirosul painii framantate de mainile mele te-a chemat la ordine, te-a readus la viata.
De aceea iti spun ca drumul spre casa ti-e sortit, deci vino!
Chiar daca melodia pe care o asculti acum  e dulce amara, adu-ti aminte de ciresele pe care le furai din curtea bunicii si nu de faptul ca ti-e greu.
Adu-ti aminte de sarutul meu, nu de faptul ca-ti lipseste.
Poate ca iarna se asterne acum, dar am pastrat inceputul de iunie la mine in suflet pentru tine, deci lasa fulgii de zapada sa te poarte pe umerii lor si stropii de soare sa te mangaie ungandu-te cu mierea lor pe talpi.
Lupii asculta de cei ce au sufletul curat, si acum se gudura pe langa mine. Vegheata am fost si sunt de ei, caci ei citesc in inima mea si stiu ca niciodata nu le-as face rau. In fata casei stau de paza si daca vor vedea ca vii, voi stii...
Te asteapta odaia cu miros de lut ars si lemne cu sclipiri de licurici, gutuia ce se coace in geam si cearsafurile ce se astern singure in fiecare zi in culoarea sufletului meu.Te asteapta laptele mai alb ca neaua, te asteapta si merele in cuptor, la fel si vinul rosu din camara si nu stiu daca stii, dar te astept si eu....

Camasa de zale formata de ingeri

Fatidic moment al zilei si-a gasit bunul suflet pentru a trece pe langa zidul castelului. Admira maretia acestuia, insa pierdu din vedere lucrurile marunte.
Iepuri albi i-au atras atentia, iar dragalasenia lor l-a coplesit, fara sa stie ce se ascunde dincolo de ea. Intr-o secunda a fost inconjurat de alb, ninsoare de iepuri a curs peste el, iar incercarea de a evada din mijlocul lor l-a bulversat.
Si ea aparu in toata splendoarea pe care doar intunericul i-o putea oferi.
Frumusetea pe care o vedea era cutremuratoare pentru carnea lui. O dorea intr-atat incat ar fi facut orice pentru ea. Nu-i pasa de nimic, daca ea i-ar fi spus sa se arunce de pe zidul castelului, ar fi facut-o.
Dar era mult prea hotarata sa-l posede, sa pastreze pentru ea lumina care era el.
Degeaba ingerul pazitor ii arata semne, degeaba ii rostea puternic adevarul, el era sub puternica ei vraja. Dependent de ea, era inconjurat de iepurii ei albi care-i formau o haina ce curgea pe umerii goi si trupul de care si el spera sa se apropie. Nu vazu, orbit de frumusetea ei rece, mai rece ca atingerea muscatoare a crivatului iernii, cutitul din mana ei. Nu vazu, ramas fara privire, demonul ce o insotea, mereu la dreapta ei. Nu intelese, ocupat de ganduri imorale, ca-n mana ei se odihnea un alt suflet a carui lumina o hranea acum. Abia in sala mare si rece in care ea isi avea tronul el intelese ca iepurii nu sunt atat de dragalasi pe cat isi imaginase. Zambetele lor erau de acum grotesti si cutitul din mana ei lucea in intunericul de nepatruns. Lumina sufletului lui se rasfangea in luciul acestuia si rochia ei avea nuanta sangelui ce se scurgea din ranile de mai devreme. Stapana pe ea, stiind ca nu are cum sa piarda batalia, il pierdu o clipa din vedere. Si iepurii se straduiau sa-i vegheze rochia sa nu cada, iar demonul ei privea spre supusii ce aveau nefericita inspiratie sa greseasca vreo comanda. Rugaciunea lui a fost mai fierbinte ca lava incandescentului vulcan ce a scufundat Atlantida... De ajuns pentru ca o armata de ingeri sa-l inconjoare, sa se transforme intr-o camasa de zale si sa-l faca invincibil. De neinfrant si mai luminos decat isi imaginase ea vreodata ca este posibil.
Puterea lui era imensa.Credinta il salvase de la pieire, l-a adus la mal si l-a facut sa inteleaga cat de mare era iubirea LUI pentru el. Lumina pe care o imprastia distrugea tot intunericul facandu-l stralucitor. Castelul disparu, iar stapana lui se topi precum ceara lumanarilor aprinse. Iepurii fugira care incotro, iar demonul din dreapta ei uita cum se numeste pentru totdeauna. Acum zambea tamp si cerea sfaturi despre cum trebuie sa se comporte...
La iesirea din castel, el isi scoase camasa de zale formata din ingeri si multumi. Iubirea lui incununa viata si lumea era mai frumoasa ca oricand.

Noua dimineata

In padurea vietii uneori se face intuneric de la atat de multa ura, iar inima ta are nevoie de sabie sa-l taie.
Te poate speria, de esti slab, multimea de corbi din fata ta, dar drumul tau trebuie sa nu fie drept ca sa poti merge pe el. Copacii pe langa care treci au nevoie de iubirea ta, caci ranile facute de trecerea altora, inaintea ta, ii dor.
Intuneric este si pentru ei, deci lasa-le lacrimi de lumina pe crengile ce te ating si vindeca-i de-ti este cu putinta!
Uneori pe acest drum inima ta va fi franta de mainile celor care mor de foame si va fi impartita intre ei.
Nu te ingrijora, lasa-i sa o ia cu totul, caci tie iti va creste alta. Lor nu...
Mintea ta va gusta din lacrima ce va curge din inima tulburata si astfel va intelege ca jertfa ta are nevoie de altar si pomul vietii iti va darui o noua inima.
E de ajuns sa curga sange si vei respira iar, si iar, si iar... E de ajuns sa lasi iubirea din tine sa treaca prin rana si totul va fi ca la inceput.
Nu toata lumea poate primi o alta inima in loc.
Nu toti oamenii au parte de acest privilegiu, dar tu esti inger, fiinta draga, deci nimic nu-ti este imposibil!
Ai venit sa ajuti, sa alini, sa culegi vant pentru cei ce n-au semanat nimic, sa intinzi arcul pentru cei ce nu vad nici macar la un centimetru in fata ochilor, sa indulcesti ceaiul celor care nu au apa si sa nu te opresti la jumatatea drumului atunci cand inima ti-e scoasa din piept si aruncata fiarelor hamesite ce scot fum pe nari si ridica praful...
Sa nu uiti sa multumesti pentru esecuri si sa aduni spinii ce te-au zgariat!
Gandurile tale au strabatut padurea intunecata si noua energie ce te-a atins in poiana cu Cercul de Foc te-a adus Acasa.
Esti de acum imuna la tot ce ar fi putut sa te inlature de pe calea dreapta, esti de acum aparata de aripi albe de lumina vie, esti de acum menita iubirii clare a noii dimineti ce se intrezareste incet.
Acum trebuie sa bati la fiecare poarta, sa atingi toate padurile intunecate pe care le vei intalni si sa le respiri tuturor in palme lumina pentru mai tarziu, cand vor avea nevoie de candela aprinsa!
Aspra uraciune a celor ce dorm nu va mai masura neantul, iar Cel ce te-a trimis aici, astazi, acum va stii ca ai izbandit... Si tu vei stii...

Un ASTAZI continuu

Se termina viata pentru unii dintre noi.
Se termina si timpul.
Se scurge legamantul si se nelinistesc nevoi.
Se limpezesc raspunsuri, se tot reneaga visuri si in curand cortina va fi trasa pentru o lupta mult mai inversunata decat se credea.
Si nu e intuneric, daca vrei sa afli, si nu e carbune lasat se raceasca, si nu e negru intim de interior de mina si nici intunecata, launtrica minciuna.
E doar intuneric, e noaptea sufletelor, e momentul alegerii, e clipa adevarului, e.... acea secunda ce va fi oprita intre trecut si viitor.
Este ASTAZI, mereu ASTAZI. Un ASTAZI perpetuu.
Libertate neegalata si iubire in vartejuri si furtuni solare.
Cupe pline de bunatate, de frunze mirosind a credinta si copaci cu ramuri de fulger.
Cand am ales lumina am facut-o cu mult inainte de acest ASTAZI si daca am urcat pe cal nu am avut nevoie de vreo sa.
Una cu fiinta ce goneste in noaptea acestui suflet ce-mi poarta azi lumina prin univers am fost. Mi-am retras gandurile aspre si am incercat sa indur, apoi am inteles ca ingerii mi-au stat alaturi si ce a fost mai complicat si de neinteles au purtat ei pe aripile lor. Drept e ca ISPITA a luat nenumarate forme, dar  m-am ascultat de fiecare data si am invatat ca trebuie sa vina si momentul meu.
De nu as fi avut incercarile potrivite nu as fi lacrimat nici sange, nici pace, nici razboi si nu as fi echilibrat balanta ce mi-a daruit-o Cel de Sus. Deci panda dintre umbre nu e a mea, iar vantul ce suiera nu pe mine ma striga.
Caldura sunt, lumina si iubire si la mijlocul clepsidrei nemuritoare am ramas. A fost de ajuns sa clipesc si alegerea a luminat cararea pe care ochii de demon au cautat-o indelung, insa de acum sunt libera si  potcoavele le-am lasat celor ce vor sa le arunce peste umar dormici de vreun castig facil.
Lumina in care fiinta mea triumfa este miere de cuvinte de alt inceput de lume, mai buna, mai blanda si mai binecuvantata de ingeri si de Dumnezeu.

Te iert!

Matei 5, 23-24: "Deci, daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul tau acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau".

TE IERT!
Te iert, desi nu mi-ai cerut iertare...
Nu mi-ai cerut iertare desi pe mine m-ai dezamagit!

Nu mie mi-ai spus..."Te rog, iarta-ma!", desi pe mine m-ai ranit.

Mie nu mi-ai recunoscut incapacitatea ta de a face fata luminii, cum ai putea spune ca am fost ispita...

Ai cerut iertare de la oricine ti-a iesit in cale  si tocmai mie, cea care ti-a daruit cu generozitate lumina UNIMII nu. 

M-am uitat bine la tine. Si nu faci parte din legiunile de ingeri. Imi pare rau, dar nu.  

Iti doresti enorm sa faci ceva, sa-ti aduci contribuita la spectacolul acesta fabulos, da. 

Vad asta, simt asta, aud, miros si gust asta. 

Dar a te avanta in zbor inainte de a-ti recunoaste vina  te va aduce mereu in locul in care ti-ai incercat aripile.

Cum poti sa incerci sa atingi neatinsul cat timp nu ti-ai inteles greseala?

Nu o vei putea face, crede-ma! 

Ti-ai ars aripile. Nu una, ci amandoua. Eu vad mai bine decat tine si stiu. 

Si desi stiu ca ceri iertare altora, nu mie TE IERT! 

Chiar tie insuti ti-ai cerut iertare, nu mie, si totusi TE IERT!

Ingerul Iertarii imi sta alaturi. De la el stiu ca iubind adevarul trebuie sa iert greseala, de la el am aflat ca iert atat cat iubesc si iertandu-te sunt mai puternica in iubirea infinita care sunt si inundata mi-e fiinta de lumina LUI.

Iertandu-te ma purific, caci am acest gand. 

Si iertand cat iubesc, te iubesc pe tine, desi nu ai inteles ca ai gresit fata de lumina LUI dinlauntrul meu. 

Ar fi trebuit sa rostesti acel cuvant de recunoastere a scanteii divine din mine si nu ai facut-o! 

Ar fi trebuit sa intelegi ca eu te vad asa cum esti, fara mastile pe care le schimbi!

Nu exista pacat in iubire. daca erai inger al legiunii, precum spui, stiai asta!

Stiai si ca iubirea este infinitul, ca a crede nu are legatura cu nici un studiu, cu nici o religie, cu nici un fel de opinii ale celor care manipuleaza. Si asta faci si tu, din cand in cand. E complicat de simplu... nu o vei recunoaste niciodata!

Si totusi, TE IERT!

Dumnezeu este iubirea insasi, este cel care ne-a dat acest exemplu, prin chiar sacrificiul de sine. Mai stii: "Iarta-i, Tata, caci nu stiu ce fac!". Asa a spus Fiul Lui iubit... 

EL care a patimit, El a iertat.

Fii deci binecuvantat, inger cu aripi arse de iubire, traieste de acum inainte curat!

Nu te uita in urma, ci priveste cu tot curajul ceea ce ti-a harazit soarta!
Mergi inainte cu bucurie, aduna-ti toate puterile si alege binele din tot ce vei avea de infruntat! 
Te iert pentru ca te iubesc si recunosc scanteia divina din tine!
Si de cate ori te vei trezi scaldat in lumina sa stii ca este de la ingerii trimisi de mine sa te vegheze!
Te iert, desi nu mi-ai cerut iertare si lacrima aceasta ramane pe genele mele, nu va cadea, caci este mult prea grea!