Parea ca palmele nu sunt ale mele, eu nu sunt eu si nici zapada nu era zapada.
Ma priveam oarecum din afara, ma vegheam ca si cum inger pazitor as fi devenit.
Ce stranie senzatie simpla, ce incredibil sentiment!
Nu ma puteam misca, doar sa veghez aveam putere. Nu aveam cum rosti vreo vorba, doar sa gandesc daca vedeam ceva nelalocul lui.
Am simtit o atingere usoara si un inger m-a cuprins cu aripile lui. Nimic nu a mai fost la fel de atunci.
O liniste deplina mi-a strabatut fiinta. O armonie divina mi-a acordat strunele interioare si am acceptat ca sunt ceea ce sunt. Am inteles ca EL avea nevoie de mine si din acel moment nimic nu a mai contat. Zapada cade in aceasta clipa peste mine, in fapt pene de ingeri. Ma las ninsa acceptandu-mi menirea. Ma las ninsa acceptand schimbarea, ma las ninsa asteptand curatarea...
Pe aceasta zapada amprente nu mai pot lasa, caci se ridica la loc tot mai frumoasa si pufoasa... La fel ca fiinta de lumina alba ce am devenit. Imi intind aripile si alegerea mea e doar zborul... si libertatea lui...
