Si tot in asteptare mi-am lasat gandurile sa-mi construiasca vise.
Sunete luminate de cuvintele culorii care sunt ma leagana pe stanci abrupte, acolo unde nemaiavand ce pierde m-am catarat tinandu-ma de mine.
Si acolo sus, pe creste, mi-a fost liniste, mi-a fost bine, chiar daca in jur era furtuna.
De acolo vedeam mai bine ca spinii sunt doar mugurii florilor de mai tarziu.
De acolo simteam mai bine amarul bucuriei de a renaste din propria cenusa binecuvantata de lumina LUI.
De acolo inima imi batea altfel, a apa curgatoare si zbatere de aripi si zumzet de albine... si a iubire stiuta de mine si de el de vreme indelungata.
De acolo auzeam perfect primul pas al drumului meu si-al lui...
De acolo-i simteam mireasma, de acolo-l colindam, de acolo ii zambeam, pentru ca acolo am invatat sa zbor...
Universul mi-a asteptat cresterea la fel cum asteptat ai fost si tu.
Si fiinta care sunt si-a primit iubirea ametitoare in clipa regasirii.
Si dureroasa asteptare in care vietuiam a ramas in urma, iar eu mi-am intins aripile zburand iubirea pe care o primeam. Am intregit intregul si de acum fac parte din unime...
Pe acea stanca te-am vazut din zborul meu si ti-am vazut si umbrele ce te tineau sa nu mai vii. Pe drumul sortit mie am apucat, iar tie stanca ti-am lasat in dar sa inveti sa cresti si tu pene pentru zbor.
Pe acea stanca ti-am lasat fosforescenta clipa dintre noi si fie ca ea sa te calauzeasca de acum.
Mi-am dus pana la capat asteptarea pentru tine...
E drept ca i-am inteles tarziu rostul.
Rog ingerii sa-ti cante pentru ca penele tale sa creasca la fel de mult incat sa poti zbura si tu... Am aflat lumina, adevarul si moartea mi-e prietena acum, deci invata la randu-ti ce inseamna lumina si alunga umbrele din jurul tau.
Iti va fi bine abia atunci cand vei face cu mintea ta, cu mainile tale, cu sufletul tau marunte lucruri si nu ii vei mai lasa pe altii sa le incropeasca pentru tine!
Fii binecuvantat si ultima lacrima pamanteana ti-o las tie...
Pretuieste-o la adevarata ei valoare!
