Sunt printre fiintele numite oameni spirite libere numite calauze. Sunt menite sa indrume spre adevar, spre libertate, spre lumina, spre iubire...
EL le-a daruit puterea cuvantului, puterea gandului, puterea iubirii.
Atunci cand inteleapta ti-e la un moment dat alegerea, o calauza ti se arata. Te conduce pana cand alegi din nou. De iarasi alegi cu albastra lumina o cale buna, calauza te insoteste mai departe. Desi ingerii pazitori iti sunt alaturi si te protejeaza, ei nu pot interveni in alegerea ta si nici calauza nu are voie sa-ti ofere vreun indiciu. TU esti singur raspunzator si tot TU iti esti singur judecator. Nu exista pacate, ci doar alegeri, mai bune sau mai rele. In functie de ele, ajungi unde ti-a fost menit sau nu. Daca te inalti si zbori sau daca te tarasti pana in strafunduri nestiind ca ai si aripi...
Ea si-a intalnit calauza tarziu. Cunostea cea mai adanca tristete, trecuse prin alegeri ce-i ranisera fiinta pana la plasele si abia cand a ales cu inima a cunoscut iubirea adevarata. Si-a vazut atunci calauza. Era un preot ce intr-o alta viata ii fusese sot. Acum era femeie ca si ea, dar ii era menita drept calauza inca de atunci. Intreaga ei fiinta rabufni trezindu-se dintr-un somn adanc si toate visele ei urate erau acum in Prinzatorul de vise al calauzei ce veghea de acum asupra ei.
Stia de acum ca numai gandurile bune ii vor patrunde in suflet, dar mai ales ca la primele raze de soare toate visele urate pier. O data a zarit in Prinzatorul de vise o fiinta ce impletea o pana albastra in mijlocul panzei subtiri. Avea opt picioare si o indragi pe data, caci ii simtea rugaciunea impletita printre fire.
Calauza i-a daruit o pana de bufnita, semn al intelepciunii, sa o poarte prinsa in par. Ea zari la randu-i ca-n pletele de culoarea graului copt, calauza ei purta una de vultur, semn al curajului, dar si al faptului ca odinioara fusese barbat. Un colt de tigru, o sageata de argint, o piatra de onix si pielea unui sarpe atarnau de gatul calauzei. De la fiecare avea o amintire, semn ca sunt prieteni peste veacuri, peste inceputuri si sfarsituri.
La fiecare luna plina lupii le ajungeau din urma si incepeau sa urle, dar ea uitase ce e frica, o depasise demult, era ce alesese... In jurul focului pe care il aprindea cand soarele adormea obosit de drum, calauza isi tinea prinzatoarele de vise in maini si dansa in tacere, pana cand lupii plecau cu coada intre picioare, suparati ca nu-si mai puteau atinge prada luata in vizor. Calauza scutura dupa plecarea lor in flacari visele urate si astfel urletele lupilor se topeau in dansul salamandrelor, innebunite de placerea de a arde.
Alegerile fetei, de acum trezita, nu mai aveau cum sa o indemne decat spre ascensiune si spre zborul inalt al drumului spre acasa. Si totusi, calauza nu pleca de langa ea. O ultima rascruce ii mai ramase fetei, iar acolo alegerea era grea. Nu toti au inteles-o. Multi au gresit, multi au fost orgoliosi si mandri. La fel de multi au fost mult prea umili si fara de curaj. Desi era cumplit de simplu, la fel ca tot ce este frumos, putini alegeau calea fireasca. Dar fata canta un cantec pe care patru pietre i-l inganasera candva intr-o poiana atinsa de ultimele raze de soare. Un cantec pe care si izvorul acelei poieni i-l susurase si el, doi brazi egali in drepturi i-l leganasera intre crengile lor si frunzele de culori diferite se lasasera cantate in aceeasi nuanta de melodie.
Alegerea fetei era gata astfel. Simplu. Fusese simplu de raspuns si de ales. Calauza zambea, isi implinise menirea si acum putea pleca si ea... Umar langa umar, cu aripile intinse, pe drumul spre acasa, spirite libere se inaltau...
