Din adancul fiintei mele razbat fulgere la suprafata.
Stiu ca vei vrea sa fugi, dar bine ar fi sa te opresti caci te vei transforma in cenusa si nu ai puterea de a renaste caci inca nu stii sa te iubesti. Ai lovit si ai lovit pana cand ai ajuns la sange si atunci zapada cea dintai asternuta s-a inrosit. Cei de-o seama cu tine te urmau indeaproape, dornici a se infrupte din fragezimea carnii, dar nu aveau de unde stii ca sunt lumina. Si tu ai fost surprins... Ei au cazut, unul cate unul, dar pe tine te rog eu sa nu fugi. Ramai sa accepti durerea mea, sa intelegi raul pe care l-ai facut. Doar astfel va fi indreptat. Sunt bine chiar daca pielea mea are culoarea zapezii. Mama Pamant mi-a dat din puterea ei si de aceea lovitura ta nu m-a rapus. Nu-ti face griji, nu te va condamna nimeni. Uite, iubirea pe care o simt pentru tine mi-a vindecat rana si sunt si mai luminoasa ca inainte. De acum sunt mai puternica datorita tie si-ti multumesc ca m-ai ranit... Nu as fi aflat niciodata cine sunt cu adevarat daca nu ai fi fost ispitit sa faci rau...
De acum ma rog pentru tine si vei fi aparat! Nimic nu te va mai atinge! Dar ai grija sa nu mai ranesti de acum, oricat de tentat vei fi! Nu vei mai avea scut atunci. Vei ramane descoperit si usor de ranit la randul tau si nu esti obisnuit cu durerea...
