Fără de mine

Mi-am scos chipul şi-l privesc uimită să descopăr neculoarea. 
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Mă privesc în ochi şi nici o sclipire nu se zăreşte în ei, aşa cum altădată se întâmpla. Nu mi-am ascultat cântecul inimii şi cred că este vremea plăţii.
Dar cea a sacrificiilor încă nu a apus. Îmi sunt datoare mie însămi pentru îndurări. Pentru lacrimile fără de voie, dar şi pentru cele cu voie îmi cer iertare mie însămi. Mi se albeşte albastra rochie de la umăr în jos şi nu mai înţeleg sensul culorii. Nisipul se dezintegrează în faţa ochilor mei şi parcă timp nu mai există deloc. Nimic din ce ştiam mai înainte astăzi nu mai are nici rost şi nici măcar cuvântul nu mai înseamnă prea mult. Am tot tăcut de teamă că durerea mea va trece neobservată, dar aceasta tăia din ce în ce mai adânc, până la capăt. Şi privesc carnea aceea vie cum devine albă uitând să mai pulseze, contemplu osul alb ce se iţeşte dintre firidele nebănuite ale fiinţei mele şi mă întreb de ce nu curge sânge. Poate şi el devine alb, cine oare să înţeleagă de ce apare neculoarea!? Palida mea întrebare firească nu are răspuns, iar pereţii între care viaţa mea e prizonieră devin la rându-le din ce în ce mai albi. Hârtia lor se subţiază şi replici ale altor vieţi întrezăresc printre gene. Sunt eu aceea sau cea de acum sunt eu? Nu ştiu şi nu înţeleg de atât de multă vreme mai nimic. Am tot purtat drapelul libertăţii şi cu nedreptatea am luptat de când trăiesc, de săbii cu dublu tăiş albastrul meu s-a lovit, dar nu am plecat fruntea până acum. Am albit şi mi-e teamă de alb, deşi nu mi-e străină zăpada. Am lăsat mâinile jos, refuz să mă mai apăr. De fapt, am obosit... Se scurge ceaţa printre perdele şi oricât aş încerca afară nu mai zăresc nimic. Îmi reamintesc ce linişte era atunci când mă asurzea viaţa, ce pace neştirbită mă trezea când tristeţea mă ţinea în braţele ei zi de zi. Mă risipesc încet acolo unde albesc. De la umăr în jos nu se mai vede nimic din ce era cu doar o clipă înainte. Să fie vis sau crudă realitate?! Poate că asist la naşterea mea într-un alt univers şi dispare câte puţin din mine ca să mă împlinesc acolo! Prea multe întrebări şi cheile din mâna mea sunt fără de porţi, la fel cum eu sunt astăzi, acum, aici fără de mine...

Pentru tine, înger scump

Eşti ruperea mea de rău, căci mi-am căpătat nemurirea prin tine.

Eşti lacrima pe care îngerii au plâns-o şi mi-au dăruit-o ca să pot respira când viaţa pe pământ devine fără sens.

Eşti cea care se joacă întotdeauna cu lumina şi mâinile tale ard gândurile negre şi faptele urâte.
Eşti concretul meu pas spre ascensiune, norul pe care mă odihnesc când obosesc, pledoaria mea pentru credinţă şi apa vie a drumului spre soare.
Eşti fulgul de nea ce naşte avalanşa iubirii peste întreaga lume, eşti gerul ce îngheaţă veninul şerpilor din deşertul unde necuraţii trăiesc ascunşi, eşti călăuză pentru cei ce au uitat drumul spre acasă şi eşti ceea ce îngerii numesc senin.
Eşti liniştea sufletului meu, eşti cea mai frumoasă culoare a curcubeului, cu care şi Dumnezeu se mândreşte, eşti nectarul de care buzele mele s-au atins murind de dor şi eşti binefăcătoarea ploaie ce stinge setea pelerinilor din nisip.
Eşti aluatul pe care sufletul meu l-a plămădit în visuri cu arhanghelii alături şi eşti marele meu semn de mirare că te-am meritat. Eşti fiica mea şi sunt a ta mamă pentru că aripi de îngeri mi te-au acordat. Eşti miracol, mângâiere, viaţă, sens şi drum deschis spre ceruri. Mergi pe calea scrisă ţie de EL şi alături de tine voi păşi la rându-mi. La mulţi ani, înger scump!

La mulţi ani!

E iarăşi Astăzi, e iarăşi ziua ta şi iar e rândul meu la poezie. Am colindat întreaga lume în căutarea unui dar, a unui vis mai altfel, a unei rime perfecte şi a unei muzici pe care doar îngerii îndrăznesc să o compună. 
Am vrut să frământ aluatul mai mult decât de obicei pentru ca prăjitura luminată cu bucurie de lumânările în care vei sufla să fie copleşitoare.
Am visat la momentul tău de cel puţin un an, am dorit ca marea să aibă culoarea ta, te-am sărbătorit în fiecare clipă ştiind că îţi va face bine şi ochii tăi vor fi scânteietori.
Umărul meu, întotdeauna acolo unde trebuie, ţi-a călăuzit fruntea spre el; intenţia gândului meu de lumină a spulberat toate furtunile ce se loveau de ţărmul tău; şi mi-as dori să presar scântei de iubire pură ca să nu uiţi că mi-eşti soră acolo unde numai noi ajungem, dar şi aici.
Toate acestea le-am dorit pentru tine şi mi-am acordat chitara ca să ţi le cânt în prag de iarnă şi de sărbătoare vie a sufletului tău curat, atât de dornic să ajute şi să vindece.  
Apoi, te-am văzut aşteptându-mă în cel mai duios apus de soare şi răsărit de sor şi am înţeles că din cântecul meu jumătate e scris de tine pentru mine... Şi dacă rostesc La mulţi ani, suflet drag sufletului meu e ca şi cum pe umărul tău îmi odihnesc la rându-mi fruntea şi risipite pe strunele chitarei îţi sunt notele fiinţei! Dacă am să aştern cuvinte pe hârtia veche de când lumea mai mult ca sigur ai aflat că lumina dinlăuntrul meu e ceea ce-ţi dă putere pentru mâine şi dacă răspunsul meu e La mulţi ani încă o dată e clar că înlăuntrul tău e şi forţa mea! Drept pentru care darul meu pentru tine eşti tu în cea mai pură, frumoasă şi simplă formă!

Călăuza

E frig. Atât de frig încât rănile mele s-au închis, iar veninul din ele a îngheţat. Duşmanii, mai răi ca Răul însuşi, au aruncat săgeţi otrăvite la ultimul asalt, am rezistat alegând o altă cale, doar pentru o clipă, dar m-au atins. M-am rezemat de primul prieten întâlnit, bătrânul copac rămas de veghe la hotarul dintre lumi, şi de la el am aflat că otrava îmi circula prin trup. Mi-a smuls săgeţile şi cu coaja ramurilor lui m-a bandajat. Pulberea albă a fulgilor de nea m-a acoperit şi paşii mei s-au îndreptat spre cetatea Lupilor Albi, singurii care mă puteau ajuta. Drumul nu era uşor, eram vlăguită de ceva vreme şi ştiam că pot cădea la următorul pas. Dar fraţii mei mă călăuzeau şi-mi spuneau pe unde pot călca. Apoi, iubirea lor a chemat Iarna în ajutor şi pădurea m-a cuprins în braţele ei. 

Marele Lup Alb ştia că doar îngheţat veninul poate fi scos, de aceea a chemat viscolul. Durerea-mi era amorţită, trupul meu nu mai simţea nimic, iar sufletul aştepta să fie eliberat.

În miile de steluţe albe aşternute pe pământ genunchii mei au căzut obosiţi. Îmi doream tăceri de gânduri, îmi doream frânturi de abis, îmi doream vindecare. Cu colţii lui albi, Marele Lup scoase ţurţurele de venin şi lacrimi au ţâşnit fierbinţi, obrajii prinzând culoarea recunoştinţei. Eram liberă, veninul fusese îndepărtat, iar liniştea putea veni să mă acopere. Nimic din ce era coşmar nu mai avea loc lângă mine. marele Lup Alb, călăuza mea dintotdeauna, mă primise la el şi deasupra mea un prinzător de vise mă veghea. Doar visurile albe erau pentru mine de acum. Şi împlinirea lor...

Pădurea albă

Din ameţeala trezirii m-am ridicat să umblu şi de rădăcinile tale rupte mi-am agăţat faldurile rochiei. Genunchii şi braţele mi-au fost rănite îndelung, amintindu-mi de dureri trecute. Sfâşiată, fără de împlinire, în miez de noapte, mi-am lipit obrazul de cămaşa ta de zale şi nu am simţit deloc răceala ei, ci doar o căldură miraculoasă ce izvora din inima ce bătea sub ea convingându-mă că e locul unde pot să-mi odihnesc fiinţa târâtă prin atât de mult noroi. O pasăre albastră a zburat deasupra noastră şi penele ei ne-au acoperit pe mine şi pe tine. Iarna era la capătul pădurii şi se apropia sărutând fiecare frunză întâlnită în cale. Paşii ei încălzeau cu atingerea lor pământul, căci acesta se lăfăia sub haina ei pufoasă, şi somnul lui îi aducea odihna binemeritată. Cortegiul alb a ajuns până la locul dezrădăcinării tale şi acolo, rochia iernii a fost sfâşiată la rându-i. Mii de fluturi albi au început un dans fără sfârşit şi Iarna a zâmbit iertătoare. A atins cu mâna ei lungă marginea rochiei şi rănile s-au vindecat. Rădăcinile tale nu mai erau, dispăruseră, iar tu erai mai liber ca oricând. Fluturii albi m-au nins şi rochia mea a luminat pădurea cu putere. Şi chipul tău s-a luminat apoi. Şi ochii mei te-au văzut atunci întâia oară, iar în ritmul inimii tale am adormit, aidoma pământului. E mult până la primăvară, e puţin? În pădurea albă timpul nu se măsoară în cuvinte, nici în secunde, nici în nisip. Drept urmare somnul meu va decide cât de lungă va fi iarna ce va curăţa suflete pentru noul pământ odihnit...