Din ameţeala trezirii m-am ridicat să umblu şi de rădăcinile tale rupte mi-am agăţat faldurile rochiei. Genunchii şi braţele mi-au fost rănite îndelung, amintindu-mi de dureri trecute. Sfâşiată, fără de împlinire, în miez de noapte, mi-am lipit obrazul de cămaşa ta de zale şi nu am simţit deloc răceala ei, ci doar o căldură miraculoasă ce izvora din inima ce bătea sub ea convingându-mă că e locul unde pot să-mi odihnesc fiinţa târâtă prin atât de mult noroi. O pasăre albastră a zburat deasupra noastră şi penele ei ne-au acoperit pe mine şi pe tine. Iarna era la capătul pădurii şi se apropia sărutând fiecare frunză întâlnită în cale. Paşii ei încălzeau cu atingerea lor pământul, căci acesta se lăfăia sub haina ei pufoasă, şi somnul lui îi aducea odihna binemeritată. Cortegiul alb a ajuns până la locul dezrădăcinării tale şi acolo, rochia iernii a fost sfâşiată la rându-i. Mii de fluturi albi au început un dans fără sfârşit şi Iarna a zâmbit iertătoare. A atins cu mâna ei lungă marginea rochiei şi rănile s-au vindecat. Rădăcinile tale nu mai erau, dispăruseră, iar tu erai mai liber ca oricând. Fluturii albi m-au nins şi rochia mea a luminat pădurea cu putere. Şi chipul tău s-a luminat apoi. Şi ochii mei te-au văzut atunci întâia oară, iar în ritmul inimii tale am adormit, aidoma pământului. E mult până la primăvară, e puţin? În pădurea albă timpul nu se măsoară în cuvinte, nici în secunde, nici în nisip. Drept urmare somnul meu va decide cât de lungă va fi iarna ce va curăţa suflete pentru noul pământ odihnit...
