Cu mantii albe ne-am acoperit tăcerile, cu gânduri limpezi ne-am înarmat pentru lupta pe care am fost menite să o dăm, iar cheia Porţii va rămâne ascunsă până când viaţa va răsări din nou, în noi. Eşti armura pe care o port şi sunt pavăza ta în această dimensiune, iar ce se scrie în Cartea Vieţii astăzi nu va fi uitat niciodată. Deci peste paşii tăi eu îmi voi pune paşii şi peste calea mea se va aşterne calea ta şi împreună îi vom răpune pe cei ce fură lumină. A fost o iarnă blândă nu de mult, a fost prea multă gălăgie pentru viscolul final, viaţa mea a vrut s-o ia înspre neant, însă tu i-ai spus nu, căci mă voiai lângă tine. A fost o toamnă plină de clipe fără viaţă, când drumul tău în rănile trecutului a vrut să te împotmolească, dar frânghia mâinilor mele te-a adus înapoi pe linia trasată de fire nevăzute de destin, căci te voiam lângă mine. Şi vine iarna pentru restul lumii, şi vine vreme grea peste noi toţi, dar ceea ce am învăţat amândouă în poiana cu Lumină vie ne dă puterea de a străbate scara ce trece de nori şi ajunge dincolo de gând. Spate în spate vom fi când crivăţul va încerca să ne doboare, spate în spate vom sta când de troiene vom fi acoperite, spate în spate... Tu şi eu. O fata verde-albastră ... Ridică-ţi fruntea către orizontul curcubeului ce ne aşteaptă după ultima bătălie şi astfel şi coloana mea va fi mereu tot dreaptă!
