Plecarea mea

Îmi amintesc ziua plecării. Ştiu pe de rost şi primul şi chiar şi cel din urmă pas. Şi ceaţa ce-mi acoperea privirea, şi floarea pe care nu am apucat să o mai iau cu mine, şi bruma întărită nefiresc pe trepte, şi prea fireasca mea tristeţe atât de clar mi le-amintesc. Marea ce se aşternea timidă lângă vălul meu, nisipul ce-mi invada căptuşeala rochiei şi mă chinuia când îmi luam tălpile la purtare din nou, genunchiul rănit în orgoliu de răsuflarea gheţii şi vântul ce aştepta să mă mângâie printre lacrimi. Din strigătul de înger s-a născut primul fulg de nea şi am fost de faţa la căderea lui. Ca să nu plece supărat i-am tăiat o şuviţă din părul meu  pe care a primit-o bucuros că nu mai este singur. Dar vremea se schimba şi fulgii de nea veneau la cădere unul după altul. Au fost atât de mulţi încât vălul meu a rămas fără susţinere. Ceea ce bogăţie verde-albastră se regăsea pe umerii mei, a rămas fără de vlagă după ce furtuna de zăpada şi-a împlinit destinul. În lumina Lunii din noaptea de dinainte de plecare am stat şi mi-am primit răspunsurile. Am înţeles că trebuie să mă las în mâinile LUI cu totul, am contemplat jertfa cu blândeţe şi cu iubire am acoperit albastrele întinderi peste care alergasem de atâtea ori. Îmi amintesc plecarea. Şi ploaia de cuvinte nerostite care i-a urmat, şi paşii neduşi până la capăt, şi via neculeasă, şi cartea mea nescrisă... Lipsea ceva, simţeam că nu reuşesc să desluşesc printre imaginile ce mă tot năpădeau acel ceva pe care voiau să mi-l rostească la ureche. Abia târziu, când de toate treptele am trecut, pe ultima din ele o sclipire scurtă, ca de far aprins pentru naufragiaţi, s-a atins de umbra mea. Era târziu însă, deja păşeam în lumină şi la cel de dinainte de cel din urmă pas mi-am întrezărit durerea şi suferinţa îndurate. Lumina ultimului pas le-a şters însă definitiv din mintea, sufletul şi inima mea.