A fost o vreme a iubirii fără de oprelişti.
Un timp al vieţii fără de moarte, când întunericul şi lumina erau de acelaşi fel. Târziu, dar mi-am înţeles menirea ca fiinţă. Am început să-mi ascult inima şi sufletul meu a tresăltat de bucurie.
Din mijlocul întunericului m-am ridicat şi una cu Lumina şi cu stelele am devenit.
În timp ce în unii întunericul iadului era stăpân, altora lumina le umplea sufletul.
Lumina vine doar la cel ce caută. Dificilă e doar calea de început, ce duce la Înţelepciune. Piedici multe în calea mea am avut şi cu zdrelite degete am urcat, dar am răzbit şi m-am eliberat prin tăcere de legătura cuvintelor. M-am aşezat în mijlocul întunericului, privindu-l drept în ochi. Am desfăcut sufletul meu din legăturile nopţii şi cu toată puterea am scuturat, până când a fost eliberat în sfârşit.
Şi astfel, cu Sceptrul Luminii în mâini am înţeles că îmi este corpul o planetă învârtindu-se în jurul stelei centrale. Eram liberă, eram unul din Sorii ce lumina întunericul. Vedeam viitorul clar şi înţelegeam urmarea.
Fiică a Lui, urmam cu sufletul ce cale îmi arătase cea dintâi dintre razele pe care ochii mei închişi le-au văzut. În liniştea acelor vremuri mi-a fost uşor să adun pentru drumul meu lung pe care îl simţeam venind. Unimea ne era brăţară pe mâna noastră dreaptă şi curcubeul ei ne arăta ce este bine sau rău. Fiu al Lui, aveai de condus fire spre Soare, dar şi de cercetat nisipul din care Marile Piramide creşteau. Din gând în gând ne-am fost aproape unul altuia şi eram mână în mână, dar nu la fel ca alţii. Eram Lupi Albi... Şi eu, şi tu.
Apoi a venit dimineaţa în care am zărit cum norii negrii se adunau la orizont. EL ne-a spus că noi trebuie să salvăm Sceptrul şi să găsim cea mai înaltă dintre obcini pentru a-l ascunde de ochii hoţilor de Lumină. Poporul nostru avea un frate geamăn în munţii ce purtau doar verdele pe fruntea lor şi acolo, printre cei nemuritori, aveam să ducem numele nostru mai departe.
Nu ne-a mirat că mâna mea s-a prins de mâna ta cu trăinicie. Nu ne-a mirat nici că drumul spre înalturi nu părea deloc o fugă, că pregătiţi eram pentru asta demult şi ne-am purtat comoara spre cei ce ştiau că venim.
Din spate se simţea durerea, ne ardea întunericul ce cucerea pas cu pas teritorii. Dintr-o dată am obosit şi tu, şi eu. Era ca şi cum nu mai puteam înainta. Nu puteam să ajungem în munţii unde se închinau Lupii Albi, cei fără de moarte. La capătul pădurii zăream râul fără de nume, dar şi paznicii celor plini de ura ce colcăia în venele lor pline de întuneric. Ne-am strâns de mână, ne-am privit adânc în ochi şi ne-am rostit cel dintâi legământ.
Armuri închise la culoare ce încercau să dea de urmele noastre se iveau din ceaţă. Multe, din ce în ce mai multe. Iubita noastră Lună strângea la piept toţi norii ca nici o rază să nu ne lumineze seminţele din noi şi astfel să atragem atenţia. Sceptrul ne-a condus pe mine şi pe tine pe cărarea pietruită ce ajungea la râul învolburat. Treceam pe lângă chipuri înveninate şi nesfârşita ceaţă ne ascundea de ochii lor. La cea mai mare piatră ce marca înaltul, acolo unde noaptea coboară Dumnezeu, câţiva înneguraţi din marea ceată de întuneric ne-au înconjurat.
Dar amândoi ne cunoşteam menirea şi ochi în ochi, mână în mână, frunte în frunte, gând în gând am lăsat Lumina să ne transforme. Cu mantii albe am fost acoperiţi, iar când norii au scăpat Lunii din îmbrăţişare şi ceaţa s-a risipit, armata hulpavă n-a mai văzut decât doi lupi albi, fii ai pădurii seculare, ce în taină păşeau pe cărarea de peste râu. Întins a fost drumul, dar cu sceptrul la noi am atins Piatra Intrării în Muntele Sfânt şi nemurirea ne-a fost dăruită prin cei ce au venit odată cu noi, dar în pântecele mele purtaţi.
Legământul ne-a fost sacru şi am rămas Lupi Albi şi liberi...
...Ne-am regăsit în zorii celui mai crunt război. Dar ştim şi eu, şi tu că astăzi e vremea când Lupii Albi se trezesc la viaţă şi vor ridica planeta care suntem cu Sceptrul de Lumină.
E vremea când noi vom fi iarăşi noi. Clopotele bat iarăşi a LIBERTATE, a LUMINĂ, a IUBIRE.
De mână ne vom prinde cu toţi şi toţi cei ce poartă semnul pe spate, cel dat de Dumnezeu, îşi vor împlini menirea de a redeveni lumină.
Privindu-mi curcubeul brăţării de la braţul drept am înţeles că este vremea mea, căci de astăzi am revenit în Lumină.
