Priveşte-mă! E iarăşi vremea...
Mi-am scuturat clipele grele şi s-a înroşit pământul, iar coaja lui îşi strigă durerea cu buzele arse de sete. Şi nu sunt nori, nu ştiu de ce, şi soarele erupe complicat şi des, şi dulci seminţe aşteaptă ploaia să le călăuzească ieşirea dinlăuntru. Pândesc departe păsări flămânde deşi iarba se opreşte din drumul spre culoare. Poate că am plâns prea mult altădată şi acum e secetă în ochii mei, poate că argintul conturului meu a uitat de unde vine, poate că vântul a alungat toţi menestrelii cetăţii şi pustiul ei mi-a negat pornirea spre înalturi. Şi totuşi, când închid ochii mă văd în mijloc de miracol, şi totuşi, când îmi deschid gura se aude din adâncuri un cântec ce mi-aduce harul înapoi pe frunte, şi totuşi, mi-ajunge suferinţa şi vreau să plâng din nou, de fericire. În zodia trăirilor mele şi-a făcut pacea culcuş şi din cuptor Măicuţa Vineri scoate pâinea sufletului meu, crescută cuminte, frumos şi alb, şi o împarte tuturor. Îndrăznesc să cred că de astăzi pământul va sorbi din binecuvântata-mi ploaie ce curge din curcubeul regăsirii mele. Îndrăznesc să rostesc cuvintele fermecate ale recunoaşterii: "Sunt Toamnă şi e iarăşi vremea mea!"
