Niciodată nu mi-au tremurat mâinile ca atunci, niciodată n-am simţit gheaţa în sângele meu ca în clipa în care cearşaful rece mi-a legănat visul. În aerul tragic al întâlnirii cu mine, cea din vis, o pasăre albă a început să cânte şi petalele sufletului meu au rămas netulburate. Am aruncat povara strânsă cu sârg şi m-am eliberat de sâmburii nerodiţi. Cu fruntea mea albastra m-am izbit de cer şi mi-am risipit durerea uitând de ea. A fost dorul de mine prea puternic, a fost nevoia de linişte mai aprigă ca vânturile stepei, a fost adâncul cusut cu apa destinului meu şi ce a fost săpat cu toate cuvintele acum era acoperit de tăcere. Struguri copţi la lumina lunii pline se lasă culeşi de mâinile mele albe de atâta aşteptare a binelui, iar vinul ce se scurge pe buzele mele rupte îmi vindecă fiinţa cu sfinţenia lui. O atingere mai pură ca apa vieţii m-a trezit. Aripi de îngeri mă trezeau la o nouă viaţă. Era începutul, din nou.
