Aştept...

Îmi port bucuriile cu mine, presar scântei de suflet peste tot şi aştept să descopăr perle în scoicile suferinţelor pescuite din ape adânci, în clipe în care mi-am ţinut răsuflarea. Uitasem de femeia din mine, uitasem că nu trebuie să-mi fie frică de moarte. Fără de ea ce rost ar avea viaţa? Pântecele meu şi-a strigat împlinirea, prizonieră în colivia umbrelor fiind, iar de atunci coşmarurile mele au rămas în prinzătorul de vise. Brăţări de frunze mă înalţă în vârtejuri nezgomotoase şi spinilor le număr clipele rămase. Şovăiala nu m-a vrut de partea ei şi cerul întreg s-a luminat la vederea aripilor mele până la el. Până la altar m-a condus o lacrimă şi abia acum ştiu că a fost a mea. Până la lumină m-a condus o lumină şi abia acum ştiu că era a mea. Neodihna cailor mă cheamă cu vorbe de alint şi mi se adâncesşte sub pleoape rapsodia libertăţii. Singurul teritoriu fertil rămâne inima mea şi aştept...