Orele răzbăteau la capătul luminii şi nimeni nu avea puterea să oprească ceea ce trebuia să se întâmple. Se născuse cu datoria în sânge şi din înaltul pe care-l judeca după zborul lui văzuse într-o zi o floare albă ce-şi căuta împlinirea. Pe chipul ei, Cel care o crease, aşternuse versuri albe şi când rimele dureau buzele ei deveneau fâşii. Un gând de ocrotire fără limite încolţea în mintea lui şi n-ar fi suportat s-o vadă vreodată atinsă. Nobleţea izvorăşte dinlăuntru, nu e primită moştenire, astfel că din înalturi o veghea. Împărţea din locul ei lumină şi la izvorul ei veni într-o zi şi el să-şi stingă setea. Apariţia lui o miră. De sub brazda întoarsă de visurile florii albe Speranţa îşi făcea simţită prezenţa şi firul ei plăpând i se agăţă de mână. Întârzie în faţa ei cât să îi spună cine e şi ea îi dărui o piatră albastră să ţină minte drumul înapoi. Cu firul Speranţei în ciocul puternic, cu care împărţise dreptatea înainte vreme, îşi reluă zborul şi ispititorul înalt îl chemă din ce în ce mai tare. Uită de firul prins de el şi acesta se rupse. Floarea rămase cu Speranţa frântă în palmele ei albe şi abia atunci înţelese că vorbele pot fi aruncate, dar fără de pământ bogat nu pot prinde rădăcini. Îl iertă şi misiunea şi-o urmă împăcată, deşi gustul amar îi venea din când în când pe buze. Vindeca atât cât lumina ei o lăsa, amorţea dureri, aprindea scântei şi alunga norii tristeţii de pe cerul tuturor. Al ei era însă mereu, mereu mai înnorat, dar îşi asumă partea de linişte pe care trebuia să o dăruiască.
El număra răsărituri, ea trăia la lumina lunii. El scria numele ei pe nisipul lumii ce se destrăma încet, iar ea risipea mărgele din şiragul vieţii ei. Şi când soarele a început să ardă, de sete, el şi-a amintit de izvorul cu pietre albastre şi de floarea albă ce-i luminase calea. Firul Speranţei era păstrat în coaja unei nuci aurii. El îl găsi pe al lui uitat printre aripi. Întrebările lui nu mai aveau rost, dar au fost ascultate. Răspunsurile lui nu mai aveau rost, dar au fost primite. Şi firul Speranţei s-a vrut reînnodat. Iertarea a fost cea care a decis că apa luminii e pentru toţi. Nici EL nu a venit pentru cei care merg drept, ci pentru cei care greşesc şi a spus că-i iartă. Floarea albă a iertat la rândul ei şi o punte s-a ivit peste apă din piatra primită în dar de la ea: PRIETENIA. Ea ştia că doar cei care se aliază rămân puternici, doar ei pot trece pe poarta lumii care se năştea sub ochii lor din rămăşiţele celei pierdute pentru totdeauna.Şi el ştia la rândul lui...
