"Dar dacă redevin ce sunt. Lumină", i-am întrebat eu. "Şi dacă nu cad, ci mă ridic atingând iubirea ce m-a călăuzit întregul drum?!" Mi-am descătuşat paginile albe, nescrise, le-am încălzit cu răsuflarea mea rădăcinile şi am aşteptat să le aud simfonia. Cuvintele mele nu s-au mai aşternut, cum o făceau pe pământ, ci au alergat până la lună spunându-i că fără ea soarele nu poate trăi. Apoi s-au întors la mine şi mi-au spus din partea LUI că fără de mine nu se poate.
Prăpastia s-a apropiat de mine, dar nu mă mai temeam de acum, ştiam că forma mea argintie îşi va lua zborul spre dimineaţă, ştiam că mă voi uni cu Lumina de unde izvoram odinioară.
Sufletele trec după voia lor dintr-o viaţă în alta, dar nu oricum, ci curăţate de tot ce le-a întunecat. Lumina le călăuzeşte. Sufletul ştie care îi sunt căile: om, libertate şi lumină. Când se ataşează de rău, de neînvăţare şi de întuneric, simte doar obstacolele. Sunt liberă să intru în focul pur al luminii, căci sunt lumină şi nu mi-e teamă de rău, sunt om şi nu mi-e teamă de carne. M-a strâns în chingile ei şi mi-a tăiat răsuflarea viaţa uneori, dar numai cei curaţi trec prin Poarta flăcării pure nevătămaţi. Curcubeul razelor de lumină se reflectă în sufletul meu şi aşa am înţeles că nu am început, nu am sfârşit. Am mers drept, am mers bine căci mi-am făcut calea dificil de parcurs şi nu oricine ar fi mers ca mine. Am păşit pe treapta dintâi şi ce a fost prăpastie a dispărut. De acum fluturii aripilor mele nu vor mai obosi niciodată.
