E frig. Atât de frig încât rănile mele s-au închis, iar veninul din ele a îngheţat. Duşmanii, mai răi ca Răul însuşi, au aruncat săgeţi otrăvite la ultimul asalt, am rezistat alegând o altă cale, doar pentru o clipă, dar m-au atins. M-am rezemat de primul prieten întâlnit, bătrânul copac rămas de veghe la hotarul dintre lumi, şi de la el am aflat că otrava îmi circula prin trup. Mi-a smuls săgeţile şi cu coaja ramurilor lui m-a bandajat. Pulberea albă a fulgilor de nea m-a acoperit şi paşii mei s-au îndreptat spre cetatea Lupilor Albi, singurii care mă puteau ajuta. Drumul nu era uşor, eram vlăguită de ceva vreme şi ştiam că pot cădea la următorul pas. Dar fraţii mei mă călăuzeau şi-mi spuneau pe unde pot călca. Apoi, iubirea lor a chemat Iarna în ajutor şi pădurea m-a cuprins în braţele ei.
Marele Lup Alb ştia că doar îngheţat veninul poate fi scos, de aceea a chemat viscolul. Durerea-mi era amorţită, trupul meu nu mai simţea nimic, iar sufletul aştepta să fie eliberat.
În miile de steluţe albe aşternute pe pământ genunchii mei au căzut obosiţi. Îmi doream tăceri de gânduri, îmi doream frânturi de abis, îmi doream vindecare. Cu colţii lui albi, Marele Lup scoase ţurţurele de venin şi lacrimi au ţâşnit fierbinţi, obrajii prinzând culoarea recunoştinţei. Eram liberă, veninul fusese îndepărtat, iar liniştea putea veni să mă acopere. Nimic din ce era coşmar nu mai avea loc lângă mine. marele Lup Alb, călăuza mea dintotdeauna, mă primise la el şi deasupra mea un prinzător de vise mă veghea. Doar visurile albe erau pentru mine de acum. Şi împlinirea lor...
