Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Mă privesc în ochi şi nici o sclipire nu se zăreşte în ei, aşa cum altădată se întâmpla. Nu mi-am ascultat cântecul inimii şi cred că este vremea plăţii.
Dar cea a sacrificiilor încă nu a apus. Îmi sunt datoare mie însămi pentru îndurări. Pentru lacrimile fără de voie, dar şi pentru cele cu voie îmi cer iertare mie însămi. Mi se albeşte albastra rochie de la umăr în jos şi nu mai înţeleg sensul culorii. Nisipul se dezintegrează în faţa ochilor mei şi parcă timp nu mai există deloc. Nimic din ce ştiam mai înainte astăzi nu mai are nici rost şi nici măcar cuvântul nu mai înseamnă prea mult. Am tot tăcut de teamă că durerea mea va trece neobservată, dar aceasta tăia din ce în ce mai adânc, până la capăt. Şi privesc carnea aceea vie cum devine albă uitând să mai pulseze, contemplu osul alb ce se iţeşte dintre firidele nebănuite ale fiinţei mele şi mă întreb de ce nu curge sânge. Poate şi el devine alb, cine oare să înţeleagă de ce apare neculoarea!? Palida mea întrebare firească nu are răspuns, iar pereţii între care viaţa mea e prizonieră devin la rându-le din ce în ce mai albi. Hârtia lor se subţiază şi replici ale altor vieţi întrezăresc printre gene. Sunt eu aceea sau cea de acum sunt eu? Nu ştiu şi nu înţeleg de atât de multă vreme mai nimic. Am tot purtat drapelul libertăţii şi cu nedreptatea am luptat de când trăiesc, de săbii cu dublu tăiş albastrul meu s-a lovit, dar nu am plecat fruntea până acum. Am albit şi mi-e teamă de alb, deşi nu mi-e străină zăpada. Am lăsat mâinile jos, refuz să mă mai apăr. De fapt, am obosit... Se scurge ceaţa printre perdele şi oricât aş încerca afară nu mai zăresc nimic. Îmi reamintesc ce linişte era atunci când mă asurzea viaţa, ce pace neştirbită mă trezea când tristeţea mă ţinea în braţele ei zi de zi. Mă risipesc încet acolo unde albesc. De la umăr în jos nu se mai vede nimic din ce era cu doar o clipă înainte. Să fie vis sau crudă realitate?! Poate că asist la naşterea mea într-un alt univers şi dispare câte puţin din mine ca să mă împlinesc acolo! Prea multe întrebări şi cheile din mâna mea sunt fără de porţi, la fel cum eu sunt astăzi, acum, aici fără de mine...
