În plină toamnă

Am ridicat cea dintâi frunză a toamnei şi marile dureri ale vieţii au venit, dar nu întâmplător. Eram pregătită pentru ele. Am crezut că voi fi strivită sub greutatea lor, dar cu cât credeam mai mult că este aşa cu atât îmi înţelegeam puterea. Creşteam, mă maturizam şi deveneam mai mult. Am crezut că împiedicările mele vin de la puţina-mi putere, dar mă loveam pentru că eram pregătită să învăţ şi mai ales să aflu cine sunt. E plin acum de frunzele toamnei în jurul meu, soarele mi se scurge pe coapse, iar răsfângerile lui adorm singurătatea celor ce au uitat de unde au venit. Ridic frunză după frunză, ascult, privesc, simt şi înţeleg. Nu mai este timp pentru umbre, nu mai este timp decât pentru lumină şi răsucesc cu o mână sigură cheia sufletului meu pentru că mi-am înţeles menirea în plină toamnă.